Trupa a continuat relativul experiment Se lasa rau, fiind una din putinele formatii autohtone care n-a abandonat intreprinderea apropierii de sunetul rock “de afara” (in conditiile in care au si inceput-o). Daca pe Se lasa rau intalnim un hibrid metalizat, Armaghedon-ul apare ca un album conceput unitar. Pe alocuri, inca se simte ca este vorba de o trupa autohtona care a cunoscut cenzura, si care are nevoia acuta de a canta cat mai heavy. Riffuri monocolore sunt reluate monoton, chiar si cand nu este nevoie de insistenta acestora. Mixajul este insa potrivit intentiilor, astfel ca, la momentul aparitiei Armaghedon suna mai bine decat alte albume de rock romanesc. Raman la parerea ca “metalul” este un teritoriu de actiune prea stramt pentru Celelalte Cuvinte, insa coerenta materialului - muzica, imagine, sound si versuri - trebuie salutata.
In 1994 a aparut ca un album fresh, in primul rand datorita influentelor de metal gotic (ce tocmai isi afirma aparitia prin nume ca Tiamat sau Paradise Lost), care au surprins la o trupa romaneasca cu un picior in anii ’80. Combinatia va fi intalnita un an mai tarziu si la Cargo in piesa doom-death Destin. La un deceniu de la prima auditie, nu se mai poate vorbi de prospetime la un album bine ancorat in niste scheme de mult apuse, ci eventual de actualitate. In perioada post ’89, aproape toate albumele rock realizate in Romania, au abordat teme sociale - de la sarcasmul Timpuri noi, pana la imaginile hippie Octave sau violenta unui Altar. Chiar si Se lasa rau a fost inspirat din evenimentele contradictorii petrecute in dezorientata societate romaneasca (mineriade, vechii comunisti la putere, depresia generala etc.). Armaghedon ramane cel mai pesimist material al vremii si de aceea, poate, cel mai radical.
Versurile, directe, camufleaza in cateva metafore simple, dar de efect, un mesaj prea evident pentru a ramane doar la nivel de speculatie: exista undeva un Neam blestemat, intr-un perpetuu Armaghedon, ce traieste precum o haita de Lupi dezbinata, a carei soarta este hotarata de altii, de cei stapani pe Balanta. Damnatii isi iau lumea in cap (Cel din rasarit) sau raspund cu resemnare (Asa e viata mea, Nu-i vina mea) si prin disperarea absurda a unui Cor de copii orfani care nu pot vedea decat Lumea de apoi. S-ar putea spune ca albumul exploateaza artistic dezolarea.
Desi materialul este unitar, fiecare compozitie este memorabila in felul ei. Piesele de aici raman printre favoritele publicului (tanar) in concerte, ce percuteaza atat la muzica, dar si la versuri. Gasesc ca punctul forte al albumului este interpretarea vocala a lui Calin Pop, de data asta atent mixata, care pune in evidenta anumite pasaje ce pot deveni obsedante. Soloul din Neam blestemat poate urmari pe ascultatorul pasionat. Nu pot sa nu amintesc momentul "dintr-un amvon… ura coboara-ntre noi", care da fiori de gheata. De altfel, intreg materialul este construit pe un contrast constant intre seninatatea vocii (de-a dreptul mioritica) si o anume aer sumbru al versurilor si muzicii. Desi are 9 minute, piesa de titlu impresioneaza datorita dozarii excelente a alternarilor instrumentale. La finele ei apare intrebarea “deja?”. Celelalte Cuvinte au reusit sa redea senzatia de hotar, de punct limita.
As evidentia si Lumea de apoi, cu un farmec special in constructia Armaghedonului - o mostra de gotic metal (cu un outro amplu specific), ce duce cu gandul la vechile albume Tiamat. La fel, Balanta - ce puncteaza o tema clasica doom si Lupii, agresiva, de metal "pur-sange", sunt printre piesele reusite. In rest, anii vor trece, iar Armaghedon va ramane, pentru unii la fel de actual… Nicaieri, in acest loc blestemat
Nu mi-am aflat rostul...
Asa e viata mea
|
