Desi semnat Phoenix, albumul In Umbra Marelui Urs pare mai degraba un proiect individual al lui Nicu Covaci. Importanta acestuia in povestea si legenda formatiei numite, eventual echivalenta relativa Covaci – Phoenix sunt aspecte de netagaduit. Totusi numele Phoenix este folosit in acest caz in mod daca nu fortat, cel putin neinspirat. Nu se discuta dreptul legal sau moral al capitolului “cu ursul” (care este mare si are umbra), ci incadrarea sa in coloana realizarilor trupei ori a proiectelelor individuale ale membrilor sai. Daca Ian Anderson a lasat la o parte in cateva randuri numele Jethro Tull (si ma opresc doar la exemplul asta), cred ca nu era vreo problema nici pentru Covaci sa o faca.
Aspectul semnarii albumului se depaseste lejer, insa acela al (justificarii) producerii sale este un fenomen sa-i spunem indelung analizabil. In anii ’60 Covaci & erau pe de-a intregul aliniati ideilor si formelor de exprimare rock din vest, neavand posibilitatea de a se manifesta la nivelul posibilitatilor artistice pe care le dovedisera dar beneficiand din plin de lipsa de concurenta reala din tara. In ’70 regasim o formatie Phoenix la deplina maturitate artistica, stapana pe mijloacele de exprimare, care isi cauta drumul spre consacrarea internationala mergand pe poteca deja batatorita de marile trupe (Yes, Genesis, Pink Floyd) ce luasera deja un avans considerabil. Atitudinea contestatara si o serie de alte “intamplari fericite” ii fac pe eroii nostri sa se mentina in continuare in cursa. Anii ’80 aduc in prim plan o (tentativa de) formatie ce se lupta cu propriile limite (acestea din urma castigand batalia). Incepand cu ’90 Phoenix-ul se tot intoarce acasa. Beneficiand de un capital imens de simpatie, in intregime meritat, mult indragita formatie evolueaza sub semnul jubileurilor, al reunirilor, intrunirilor si cel mai grav al marilor improvizatii (in sens peiorativ). Niciodata nu sunt conditii pentru ceea ce se sugereaza ca s-ar putea face. Lipsesc acele sume de bani cu care oricine ar putea ajunge oriunde. O intrebare la moda este daca “vine sau nu Baniciu (?)” la concertul in care ar trebui sa fie solist vocal. Si in cazul ca vine, isi va aminti oare versurile?
Daca in ’80 sub semnul frustarilor (si neimplinirii) survenise plafonarea pe un nivel anterior, in anii ’90 anacronismul se acutizeaza. Cu albumul Transsylvania aparut in 1981 s-ar fi putut inregistra un succes … zece ani mai devreme; cu …Umbra Marelui Urs - 2000 nu s-ar fi intamplat nimic acum treizeci de ani cum nu se intampla nici acum. Istoria muzicii rock le da castig de cauza inovatorilor. Led Zeppelin se afla in focus-ul enciclopediilor de specialitate care sunt foarte rezervate cu Deep Purple. Primii au deschis drumul, ceilalti doar l-au “largit”.
“Nesfarsita Lupta”(1), piesa de tip asa zis monumental, al carei sunet ’80-ist naste intrebarea: de ce asa ceva in 2000?, propune un mix intre idei muzicale specifice trupei si un spirit militant a la Steppenwolf – “Born To Be Wild” . Ritmul sacadat este puternic amplificat de alternanta strofa – refren, aceasta “structura fixa” avand functie portanta pentru solo-urile de chitara, dezvoltate in maniera (hard-rock) clasica. Departe de creatiile anterioare ale lui Covaci, “… Lupta” ramane momentul de varf al albumului. ”Afganistan”(2) merge pe ideea ritmica utilizata si in momentul anterior, peste care se pliaza de aceasta data niste teme cu caracter oriental. Nu se intampla vreun lucru notabil nici la nivel de compozitie, nici interpretativ vorbind. Incantatia “islamica” din deschidere reprezinta un element (gratuit) de culoare. Pronuntarea la un moment dat a unor cuvinte “rusesti” trimite cu gandul la faptul ca avem de-a face cu o lucrare “de sertar”, din timpul interventiei sovietice in regiune. Ideea (evidenta) ar fi aceea de rezistenta prin cultura. Din alt punct de vedere piesa este pretext de diversificare si totodata un veritabil moment comercial. Singura creatie a lui Covaci care merge de minune sa fie ascultata in lift. “Numai Una”(3) este punctul de minim al albumului si poate al carierei artistice a protagonistului, recomandat din fericire de numeroase si importante reusite. In conditiile date vad in trecerea peste subiect, cel mai indicat lucru.
“Iovano, Iovanke”(4) – prezentat: cantec popular macedon, continua procesul de diversificare, dar si indepartarea de rock. Sa fie vorba de cautarea unui alt public-tinta?
“Ora-Hora”(5) pastreaza o farama a spiritul Phoenix din perioada de glorie, dar asemanarile multiple cu piese hard ale anilor ’70 isi spun din nou cuvantul. La nivel conceptual marea problema consta in rezolvarea = cosmetizarea “imprumuturilor”. Acest fapt este magistral infaptuit, dar precum in bancul cu zebra din insula pustie (in care femeia naufragiata este solicitata de catre un barbat ratacit pe acolo, sa o tina …), ar fi fost benefic alt mod de a folosi energia. Cu “Balada”(6) lui Ciprian Porumbescu, Nicu Covaci arata lumii ca a scos pe chitara aceasta lucrare. “The Measure Of A Man”(7) poate aminti de Paul Kantner, Ian Anderson si nu in ultimul rand de Phoenix-ul anilor ‘80. “Mesterul Manole”(8) este o reinterpretare (mult) mai putin reusita decat varianta consacrata, in care Covaci si Phoenix au daruit muzicii romanesti rock una dintre cele mai frumoase creatii. “In Umbra Marelui Urs”(9) este o piesa la care autorul se pare ca a tinut mult, a tinut sa o produca si sa o includa in noul sau album. Mesajul se regaseste la nivel de text. In rest avem de-a face cu un simplu acompaniament. “Liber”(10) reprezinta o piesa clasica de hard rock. Precum pe intreg albumul, aici se resimte acut “lipsa” din sectorul ritmic. “Ceata”(11) incheie (in sfarsit!) o pagina care-l indeparteaza pe Nicu Covaci de ceea ce facuse pana atunci in marea poveste Phoenix. Muzica nu e deloc rea si nu e in nici un caz buna. Comparata cu ce s-a facut in Romania ultimilor ani (zeci de ani) este chiar ceva frumos. Din pacate nu si interesant. Articolul de fata s-ar putea intitula “Hainele Imparatului”. Cata vreme nu se spune lucrurilor pe nume, nimic nu se poate schimba in bine. Personal astept cu speranta aparitia primei formatii romanesti care sa se impuna intr-un sistem de valori consacrat. Si de ce nu, aceasta s-ar putea numi chiar Phoenix …
|
English version
