Wildhoney (1994) 06 Aprilie 2003 de Ioan Cora

In acea vara am plecat spre Costinesti cu trenul(desfiintat acum) de ora 2.00 A.M. Inca de pe peron am inceput sa aud un castofon .."Do you dream of me…"... Wow… Ia uite niste rockeri... Ne-am urcat in tren… si am avut placerea de a asculta tot drumul acelasi si acelasi album Wildhoney. Nimeni nu scotea o vorba… singurele momente de "respiro" erau cand trebuia intoarsa caseta pe fata cealalta… Nimeni nu facea nici un fel de comentariu... Era o stare asemanatoare cu transa…

Prin 98 mi-am cumparat albumul pe cd. Am venit acasa… si l-am ascultat non-stop saptamani de-a randul…Incepusem sa am o stare vecina cu… hai sa nu folosesc cuvinte prea mari… o sa spun doar vecina cu linistea.

Azi dimineata m-am trezit pe la 7:00… si am inceput sa ascult Wildhoney….

Intr-un interviu, Johan Edlund – liderul trupei – declara ca albumele sale preferate sunt King Crimson "In the Court of the Crimson King" si Pink Floyd "Ummagumma". Daca asemanari cu Crimson nu prea am gasit, in schimb Pink Floyd se afla peste tot. Aceasta combinatie de metal cu rock floydian a nascut un album ce – cred eu – a marcat un punct de cotitura in istoria metalului. Intoarcerea la radacini a devenit intre timp o chestiune de mult bagatelizata… dar atunci in 1994 lucrurile stateau altfel. Incerc sa afirm ca Wildhoney este un album de metal psihedelic. Un psihedelic crescut nu din aburii LSD-ului sau heroinei, ci dintr-un calcul matematic ce creeaza o senzatie de bolnaviciune perpetua. De multe ori am viziunea unei ceremonii oculte, rece si nenaturala… datorata cred si vocii lui Edlund (vezi piesa The Ar).

Fiecare piesa emana un aer bolnavicios… De multe ori m-am gandit ca ascult coloana sonora a unui film despre epidemia de ciuma. Chiar si piesa Gaia ce incepe cu un mesaj optimist ("A new serum eradicates the illness"), nu face decat sa adanceasca lipsa sperantei. Acesta este piesa in care veti descoperi imbinarea perfecta dintre metal si prog rock-ul anilor 70, acel melanj ce va face ca orice ascultator de sonoritati grele sa inceapa sa descopere universul floyd, crimson, van der graaf… si, poate, vice versa. Cele trei piese de final "Do you dream of me", "Planets" si "A pocket size sun" inchid perfect acest album printr-o nota de delicatete ce a fost acceptata chiar si de fanii precedentului Clouds. Nu cred ca delicatete este cuvantul potrivit; Mai degraba as spune atingere… sau adiere…

De multe ori mi-am permis sa spun ca la Cioran am gasit descrierea perfecta a acestui album: "Leucemia e gradina in care infloreste Dumnezeu"

Cate geamuri ai sparge ca sa gasesti mierea salbatica?

13 Mai 2004
Mihai Bilici (cgsb99bilicim @yahoo.com)

Fumatoriile de opium, (citisem despre ele cind eram mai mic intr-un volum de Conan Doyle; da, ceva cu Sherlock Holmes) au paturi, in fiecare cite un client. Clientii sunt pacienti, pacienti care nu vin sa se insanatoseasca, ci cauta sa atinga o stea, mai degraba, sa o spun metaforic.

Sting lumina, intuneric... Voi deveni si eu client in camera mea. Dau drumul, incepe: greierasi, pasarele si apoi, o chitara sa fie oare? Pare prea natural. O sa imi amin afirmatia. Ma intind, nu ma pot ridica. Nu ma pot, sau nu vreau?

Titlul sa fie oare cel care ma face sa ma trintesc in iarba? O sa ma accept trintit, invins. M-a invins si trebuie sa stau... parca aud cum ii bate inima. Ceva ma ridica incetisor si ma pot vedea acolo, cum stau in iarba, ascultind. Ma simt iarasi prabusit... nu ma doare, chiar daca am cazut 25 de etaje... Face ce vrea cu mine. Ii simt privirea. Sunt niste ochi patimasi, ce ma privesc de dupa o usa. Sunt neputincios. Ma ridica iarasi si ma lasa sa plutesc aiurea. E Cosmosul asta? Am si eu Planet-a mea. Uhh, si fata asta ce vrea de la mine? Parca o stiu de undeva, are o privire... "If you wanna have fun, It will take you to heaven for awhile" Ceea ce gindesc se indeplineste... sunt un Visionaire..."With the sun we shared our feelings And I finally kissed her ruby lips"... Gindesc ca Dioni...

Liniste... Ma ridic din pat si aprind lumina. Sunt tot imbracat. Cit oi fi dormit? Nu a trecut nici o ora... Am visat? Parca nu... nu.

Intotdeauna am facut analogia Wildhoney-Bacovia. Este o atmosfera apasatoare, este o durere mult prea placuta. Este ceva de care e parca nevoie sa scapi, dar nu poti, nu vrei niciodata.

Pentru cine citeste aceste randuri:
Poate aberant, poate idiot, poate normal, poate ca nu. Prima oara cind stau sa reflectez asupra albumului. Citi ar sparge vitrinele pentru mierea salbatica? Cred ca toti. Cite geamuri s-ar sparge? Toate.

09 Mai 2007
Andrei Poplaceanu

De cateva zile incoace dau de formatii care mi-au marcat intr-un fel perioada claselor a 8-a, a 9-a poate si a 10-a. Cum, nu stiu exact, ori le gasesc prin lista din winamp, ori le aud prin alte parti de-mi pica mandibula-n poale... Este vorba, in mare, despre Lake Of Tears, Amorphis, Therion, Paradise Lost, Anathema si... Tiamat! Poate doar de Moonspell am scapat, dar Moonspell e intr-un fel alta poveste.

Asadar, Tiamat cu albumul Wildhoney (album aparut in 1994, deci ajuns si pe la mine cu vreo 7 ani intarziere). Aveam de gand sa fac o analiza acestui album, sa pornesc de la analogiile cu Bacovia, citatul din Cioran (Leucemia e gradina in care infloreste Dumnezeu), apoi sa bat campii cu Baudelaire si Alchimia Durerii... Cum ca albumul asta e o lupa si un amplificator de sunet ce face natura sa-si dezvaluie originea-i chimica. Cum ca albumul asta e exact coloana sonora a universului daca am reusi sa-o ascultam, cum toate sunetele sunt rezultatele proceselor chimice si fizice animate de viata. Si cum viata o putem simti, asa ar trebui sa auzim incontinuu ciocnindu-se pahare Berzelius si semnale pe toate frecventele de unde radio. O viata pe care o larva poate o percepe altfel. O albina in alt fel. Existenta este doar o boala de culorea copertei albumului, dragostea e doar o viziune intr-un vis, puterea doar o confundare absurda cu divinitatea. Revelatia neputintei umane in fata naturii si ordinea prestabilita de planete sub forma unui zodiac. Si numai recursul la experienta transcedentala ne poate da iluzia unei interactiuni cu universul.
Dar nu voi spune nimic din toate astea. Sau tot ce am spus nu are valoare. Tot ce conteaza e muzica. Cred ca muzica de pe albumul asta are efect asupra oricui. Pentru mine reprezinta ceva deosebit.

Aici la final aveam de gand sa fac o traducere a versurilor piesei Whatever That Hurts, caci aveam banuiala ca o sa fie distractiv... dar nu faceam decat sa ma fac eu de ras. Albumul asta e serios. Cautati macar piesa Do You Dream Of Me... veti intelege ce vreau sa zic.