Johan Edlund - liderul trupei - pare a deveni un personaj insistent pe scena muzicala de gotic metal. Chiar am putea scoate cuvantul metal. Si de ce spun insistent? Se incapataneaza sa scoata album dupa album fara sa incerce vreo schimbare sau iesire in decor din binecunoscutul stil Tiamat (cel de dupa Wildhoney). As fi multumit daca ar mai incerca din cand in cand vocea guturala de pe Clouds. Nici gand. Si atunci care e ideea? De pilda eu fac parte din categoria ascultatorilor ce isi vor cumpara orice produs Tiamat indiferent de ce spune unul sau altul fara a ma incadra, insa, in randul fanilor. Ascult trupa asta de prin 90 sau 91. Si cred ca o voi mai asculta inca multa vreme de acum incolo. Sunt convins ca Edlund nici nu mai incearca sa se adreseze noului val de rockeri. E practic imposibil. Sau cine stie!?
Lucrul cel mai important: Tiamat nu mai sunt veseli. Si cu ocazia asta nu mai sunt ridicoli. Doza de mainstream a ramas acolo; nu spun nu. Dar nu ne mai lovim de hituri parca pregatite de remixuri si alte cele. Poate si din cauza asta as spune ca e un album coerent. Si nu vorbesc de corenta la nivelul ideii ci la nivel sonor. Melodie, solouri cuminti de chitara, voci feminine, un Edlund degajat... Toate astea au reusit sa se combine intr-un album ce poate fi trecut lejer la capitolul muzica ambientala. Incerc sa evit clasificarea uzuala de gotic metal. Parca nu se potriveste in cazul de fata. Sesizez destule elemente oculte introduse intentionat pe tot parcursul albumului dar somnolenta indusa de fiecare piesa (poate doar "Cain" sa nu faca parte din acest tablou) m-a facut sa le trec cu vederea. Impactul textului si al imaginilor n-a fost niciodata punctul forte la Tiamat iar muzica (de pe acest album) nu straluceste in asa hal incat sa te ridici de pe scaun. Dar e ceva ce m-a facut sa-l tot reascult in ultimele zile. Sa fie de vina zgomotul pasarilor ce aminteste de Wildhoney? Sau feeling-ul de pe A deeper kind of slumber? Sau e vorba doar de o conjunctura de moment? Poate ca vroiam sa ascult o piesa melodioasa cu o tenta de tragic cum e "Carry your cross and I'll carry mine". Hmmm... Chiar mi-a placut piesa asta. Vocea feminina da o nota de culoare intregului album oferindu-i in acelasi timp un echilibru... un punct de sprijin. Un truc des uzitat dar care se dovedeste eficient.
Remarc si ultimele doua piese. Ambele de peste sase minute reusind performanta sa nu ma plictiseasca. Ultima - The pentagram - pare a se inspira direct din Shine on you crazy diamond Pink Floyd. Edlund nu s-a putut abtine. Sunt sincer si spun ca nu pot recomanda acest album decat celor ce au mai ascultat Tiamat. Si le-a placut. Este un album pentru oameni linistiti. Ca mine. He he he.
|
