Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Metal, Punk si subgenuri
Progresiv & Experimental
|
|
 |
Perdition City (2000)
23 Octombrie 2003
de Aron Biro |
 |
Ulver au luat o binemeritata pauza dupa participarea la cenaclul Totusi Iubirea si, asa cum le sta bine, au mai schimbat niste aspecte. Cel mai evident, logoul si artworkul, se prezinta postmoderne de-a dreptul, semn ca trupa a infipt un picior in pragul noului mileniu, dupa o calatorie muzicala inceputa cu un alt mileniu inainte. Albumul Perdition city a fost pregatit de EP-ul Metamorphosis, pe care sper sa am placerea intr-o buna zi sa-l recenzez, si de videoclipul piesei Limbo central care seamana destul de mult cu ce afiseaza Winamp in Visualization Mode, la care se adauga niste neoane vazute printr-un parbriz jegos de autobuz, peste care se deruleaza citate din Biblie. Ceea ce am priceput din clip este ca Ulver abordeaza un stil foarte urban si usor suparator pentru mine, caruia nu mi-a placut niciodata Bucurestiul. Conceptul Ulver, legat initial de tema licantropiei a capatat sens mai generic, acela de "shape-shifting", continua transformare si exploatarea contrastelor.
Nu cred ca Garm a avut vreodata treaba pe la Podul Grant, dar acest produs exact acolo ma duce cu gandul. Incepe cu Lost in moments, piesa molateca, asa mai de Cismigiu, imi vine sa joc table cand aud saxofonul iar partea vocala aduce cu lamentatia unui pensionar care sta la coada. De la a doua piesa incolo lucrurile scapa de sub control: Porn piece este cat se poate de expresiva, cateva bucati de pian, niste loop-uri jegoase rau si o voce bizara cantand despre canalizarea nu stiu carui oras, becurile dintr-o pasarela si sarutul rece al unei curve. Mijlocul albumului este ambiental, fara voci, cu ritmuri trip-hop inserate ici colo sa nu adoarma ascultatorii obositi. The future sound of music este o piesa cumplita, greu digerabila, care ne pregateste pentru materialele ce au urmat dupa Perdition city. Contine un motiv eteric de pian, a la Mike Oldfield, si o succesiune de sunete de foarte inalta sau foarte joasa frecventa care imi fac boxele ferfenita, iar la casti n-am avut inca tupeul sa o ascult. Urmeaza un intermezzo sumbru, o voce sopteste ceva despre "Ghosts...Voices that talk towards nothing" in timp ce pe fundal se aude zgomotul facut de un radio pe care cineva cauta Europa Libera. Bucata are un titlu foarte potrivit: We are dead. N-as lasa-o la indemana copiilor. Dead city centers are cateva elemente de jazz puternic distorsionate, niste sample-uri luate din reclame radio si, din nou, un bazait aproape intolerabil. Finalul albumului este superb, destul de coerent, cu versuri si linie melodica inteligibile..."In the end, we all become a noise howling in a dark room".
Perdition city este de o expresivitate cum rar mi-a fost dat sa aud. Elementele metal au fost eliminate cu desavarsire, este un album integral electronic ce acopera o plaja foarte larga in domeniu, de la influente Mike Oldfield, Vangelis, pana la jazz si trip-hop (mai mult trip decat hop). Pe alocuri este dificil de ascultat, are parti minimaliste, zgomote si bruiaje, care alterneaza cu parti supraaglomerate, greu de imbratisat la prima ascultare. Dincolo de abordarea criptica, cam trei sferturi din material este accesibil, nu e nicidecum genul de album ambiental compus pe doua note si pauze de diferite durate. Recomand cu caldura aceasta aventura muzicala urbana.
01 Noiembrie 2003
Recomandare online-shop
20 Noiembrie 2003
Stefan Popescu (stefanpopescu @go.ro)
Pensionarii din Cismigiu nu prea umbla pe podul Grant si nici invers. Ai fi surprins sa vezi ce agitatie e prin Cismigiu in orele regulamentare: ciurde de copii printre care umbla sumbru gasti de rockeri, manelisti prin terase, liceeni indragostiti cu barca pe lac si cate un Cartarescu cu familia. Cu pensionarii e cel mai grav, pentru ca se raresc pe zi ce trece. Singura lor bucurie cred ca mai e orchestra de dumnica, cu marsuri si recviemuri vioaie. Toate astea nu aduc a Lost in moments iar saxofonul inteleg ca ti-a displacut profund. Totusi, esenta compozitiei se afla in ultimele 30 de secunde: e acolo o "priza" de cor al pensionarelor amesecat cu ritmul de la inceput care de fiecare data cand o ascult imi da o senzatie mareata, de genul "Manowar"... cand i-am invins pe toti si vantul imi sufla prin plete; prin pletele din suflet.
Porn piece or the scars of cold kisses, aduce poate cu Podul Grant, motiv pentru care sar peste ea de fiecare data. Dar Hallaways of always este preferata mea. Intensitatea ritmului, melodia dizarmonica de la pian, fojgaiala de inalte si clopoteii imi dau o senzatie de borcan sub presiune cum n-am mai auzit pe nicaieri. Scratchul produce fisura si totul se improasca pe calea ferata. Daca as vrea vreodata sa ma sinucid, as baga melodia asta la megafoane in toata Gara de Nord si Basarab si as astepta linistit trenul sub podul de la Basarab. Tomorow never knows, as zice ca asta poate fii intr-adevar tema melodica pentru un film cu sado-maso prin subterane. Un lux degradat si ud, niste fiinte inocente si pure precum ar vrea sa fie viloncelul si pianul printre atatea tiuituri si bazaieli. Langa Hallaways... sta The future sound of music, la fel de trista si intensa. Lipsita de ura primei, cu o idee de speranta in lacrimi. Inaltele decorticate de la inceput produc ritmul pe care un pianist ratat produce cu intensitate crescanda trei note obsedante, pana cand, din linistea unei armonice a corului de pensionare izbucneste ritmul. Fenomenal! Multa emotie si melancolie in melodia asta. Aduce cu ceva Anathema in sentiment. We are the dead ma lasa rece. Burghiele stomatologice si scormoneala cu ascutite de pe Dead city centres mi-a adus aminte de atmosfera unui film, Eraserhead, de Lynch. Jazzul din mijlocul piesei, tot in zona criminali, obsedati sexuali se situeaza, ceva in genul Blue velvet. Si daca tot ziceam de filme, melodia 8 (Catalept) imi pare inutila. Au luat originalii de Garm & Co tema melodica de pe Psycho, au bagat un ritm hip-hop, si gata piesa de 2:05 min. Mai original este Busta Rhymes pe Give me some more, care tot asta a facut, numai ca avea ceva de zis peste si cu o atmosfera mult mai horror decat la Ulver. De videoclip nu mai zic, pentru ca era mai apocaliptic decat ultimul Dimmu Borgir.
Complexa Nowhere/catastrophe e plicticoasa. Vocea o face mai accesibila. Ai versuri de ascultat, deci un mesaj concret. Albumul asta e despre orice altceva in afara de un mesaj concret, iar melodia asta e stinghera dupa ce ti-ai sfredelit urechile cu cele dinainte. Totusi, are ceva care te scoate din starea de planta experimentala pe care o induc celelate si te transforma intr-un om plutitor, usor posac, ce calca pe langa parapetul Podului Grant.
|
