Pare-se ca si lui Liviu ii trecuse prin cap ca o sa comentez Infidels. Treaba serioasa, responsabilitati, inca doi peri albi.
Jokerman e piesa de rezistenta. Si ca muzica, dar mai ales ca versuri. Versuri bogate, incarcate, intoxicante, ca un tort cu continut lipidic ridicat. Trebuie mancat incet, felie cu felie, savurat, mutat dintr-o falca in alta, orice exces rezulta imediat in indigestie. N-o sa am pretentia ca am inteles tot ce vrea Dylan sa spuna - dar e fenomenal. Aluziile biblice, misterioase si socante, la limita blasfemicului - ortodoxia de ieri clasifica profetia de azi drept blasfemie... In sensul asta Dylan nu ataca Biblia, ci o prelungeste, are ceva din Golemul lui Meyrink: iudaismul si crestinatatea, prezentul celalalt ca posibil rezultat al unui trecut alternativ. Dylan e teleportat de acolo, din realitatea cealalta, tot ce spune are perfect sens - doar ca numai pentru el, nu si pentru noi: simti intelesul, dar e dincolo de puterea noastra de a il apuca de un brat si a-l aduce in lumea noastra, Q20TR400N, two to beam up, please. Tot la fel de bine, cantecul s-ar putea numi si "Scene din viata lui Krishna - ilustratii de pe peretii unui templu". Un singur personaj, momente diferite, interese diferite, peisaje diferite. Cine e Jokerman? Ar fi simplu sa raspund: e Dylan insusi... Are multe in comun cu Dylan, sau cel putin cu idealurile lui: capacitatea de a se descurca intre oameni si fara ei, de a manipula, de a dirija, de a muta obiecte cu puterea gandului, de a nu-i pasa de nimic. E Dylan, dar nu cel real, ci Dylan in oglinda, Alice through the Looking Glass.
Tot Dylan in oglinda (si chiar recunoscut ca atare) e si in I and I, cantec sumbru, de pe o planeta in continuu asfintit, unde zeita-mama a panteonului chinez s-a ratacit prin patul cantaretului. Absorbit in lipsa lui de ganduri, Dylan se plimba, sau mai exact planeta se roteste sub picioarele lui imobile, ca bicicleta fixa de la sala. "Ce faci bade, sezi si cujeti?" "No, numa' sed." Perfect Heroic Fantasy ardelenesc.
Si mai clar e in Sweetheart like you: ceea ce, mai presus de orice, sustine cantecele lui Dylan e imprecizia contururilor. Unde are loc actiunea? Pare a fi un birou al unei mari corporatii, sau poate e in dosul unui bloc, pe langa lazile de gunoi; conceptele, nu obiectele, formeaza decorul. O lume construita din atitudine, unde materia e irelevanta.
Neighbourhood Bully e, cum ar zice Borges, o istorie universala a infamiei. Sau a curajului? A nuantelor de gri care se cer separate in alb si negru. La video, in rewind, maioneza se separa din nou in oul si uleiul componente. Muzica poate fi trecuta cu vederea.
Nu si in Don't fall apart on me tonight - unul din cantecele cele mai prelucrabile ale lui Dylan, care-l fac mai cunoscut ca - virgula - compozitor, decat ca - iarasi virgula - cantaret. Fa-ti ordine in viata, gagica-mi-o, alege-ti ce si pe cine vrei, du-te-ncolo si mai stai oleaca. Idei de mos sfatos cu mustata pe oala, care se vrea ascultat, mai toarna-mi o tuica. Totusi metaforele dylaniene nu lipsesc cu totul: 'no more mudcake creatures lying in your arms'. Fireste, tipa nici nu-i acolo, dar ce-are a face... Si pe tonul asta, albumul se termina. Per total, unul din cele mai complete din discografia lui Dylan. Daca asta ar fi tot ce ar mai ramane din cultura si civilizatia umana, martienii si-ar putea face o idee destul de completa despre cine suntem, de unde venim, incotro ne indreptam.
01 Ianuarie 2006
Amazon.com
|
