Rockerii metalisti de pana in 1996 au cautat aparitia unui asemenea material. Se ascultau toate acele albume de heavy optzeciste - Metal heart, Walls of Jericho, Kings of metal etc., cu faze bombastice, metalisti celesti, coruri si grandoare (sau grandomanie dupa caz)
si era de asteptat aparitia unei trupe care sa supra-exploateze fazele "simfonice"!
Combinatia de metal si elemente de "opera" (ghilimele de rigoare), intalnita pe Theli, reprezinta o prima incercare de a imbina cele doua lumi sonore. Alte primitive intalnim si pe la Celtic Frost cu Into the pandemonium, si sporadic prin scena gotic metal de pana in 1996. Colaborarile cu orchestre nu au fost nici ele prea dese, ramase doar la stadii de excentricitate de moment. Therion au beneficiat de un culoar gol, ce ii face sa merite o oarecare evidentiere, daca luam in calcul si mixul propus atunci: heavy metal, death metal, gotic metal, influente de simfo-rock si elemente de
opera. E vorba desigur, de "opera", asa cum putea fi inteleasa si propusa de un instrumentist ce venea din opt ani de metale grele si foarte grele, adica
sunet gol, ingrosat de unison si de volumarea chitarilor, coruri cat mai abrupte si facile, iar Cristoffer Johnsson alaturi de bateristul Piotr Wawrzniuk au bizara idee sa infiga zbierate de guturai intre soprane si baritoni de profesie.
Theli nu a fost ceva revolutionar. Putem vorbi de catalizare a unor influente, de generare a altora si de succes comercial. De o prima tentativa in trendul colaborarilor cu orchestre, coruri, soprane etc., ce au devenit uzuale in scena rock/metal (astazi, pana si unor trupe ca Rhapsody sau Nightwish li se finanteaza colaborari cu orchestra). Ca la orice trend muzical, ecuatia a avut doua variabile: 1. Un muzician destul de ambitios (Cristoffer Johnsson) 2. O casa de discuri gata de risc financiar si de testat piata (Nuclear Blast). Treisprezece invitati (soprane, basi-baritoni, tenor), si o fictiva colaborare cu The Barmbek Orchestra au facut reclama acestui album. Fictiva, pentru ca desi in interviuri Cristoffer Johnsson vorbea de existenta unei orchestre, avea sa marturiseasca ca este vorba in fapt de o colectie de mostre preinregistrate, manipulate (simplist) de doi claviaturisti Jan Peter Genkel si Gottfried Koch (Barmbek fiind numele statiei de metrou din vecinatatea studioului).
Cum Theli a fost un proiect relativ indraznet pentru mediile in care a aparut, cateva piese pot fi considerate reusite, acolo unde cei implicati au dat maximul de ambitie si posibilitati creative (To mega therion, Cults of the shadow, Invocation of Naamah), celelalte fiind o blocare in repetitie si propriile limite (In the desert of set, Nightside of Eden, Siren of the woods) sau momente de exersare a combinatiei rock/orchestratie/cor (Interludium, Opus eclipse, Postludium).
To mega therion (1) trade-markul trupei, piesa "galopanta", de riff sanatos dublat prin coarde, imbibata de coruri, grand piano si un final de suflatori. Este cristalizarea tuturor pornirilor heavy-metal... acolo unde nici Manowar nu au reusit sa bata. Muzical vorbind insa, duce cu gandul la un copil care incearca marea cu degetul si se entuziasmeaza de picatura culeasa.
Cults of the shadow (3) compozitia principala de pe album, garantata si de colaborarea cu cel mai solicitat vocal (de metal) suedez, Dan Swano, al carui timbru sobru poate exprima intotdeauna chiar mai mult decat piesele pe care participa. Coruri ritualice confera o atmosfera gotica. In fond, este o piesa despre mumificare si transmigratie.
Nightside of Eden (6) o temerara incercare de 7:30 minute, in care trupa Therion isi propune sa gaseasca echilibrul dintre fascinatia corurilor si redundanta lor (problema cu care se vor lupta muncitoreste pe urmatoarele albume). Piesa este salvata de un final pompos optzecist - un scurt tribut chitaristic Helloween / Malmsteen.
Invocation of Naamah (8) ne arata ce se intampla daca un deather asculta prea mult Carmina Burana. Una din piesele memorabile de speed ale ultimilor 10 ani si probabil singura sansa de primi un pumn in figura de la un cor de soprane.
The siren of the woods (9) o balada "simfonica" de 10 minute in care Therion cauta apropierea de rockul anilor 70. Banalitatea temelor realizeaza insa o clara distantare. Este de neinteles prezenta unei orchestre (fie ea si virtuala), a unui cor, a unei soprane alaturi de un bas-bariton pe voci solo. Poate numai prin raportare la antrenamentul trupei intr-un domeniu muzical nou (lor).
Cu siguranta pentru Cristoffer Johnsson & Co. a fost o provocare sa-si incerce puterile astfel. Pentru publicul target, materialul este, de ce nu, un pas inainte spre interesul pentru autentice albume de rock simfonic. Si chiar mai mult. Spunem "mai mult", pentru ca nici in acele situatii (anii '70 de ex), rockul nu a utilizat cu adevarat posibilitatile unor orchestre, contactul ramanand in cazurile fericite la tatonare (dar, in orice caz, la cu totul alt nivel decat pe albumul de fata). Recomandam calduros tranzitia celor care au consumat efectul Therion si au disponibilitate de a trece la nivelele urmatoare. 
