 |
The Art of Rebellion (1992)
04 Octombrie 2004
de Ioan Cora |
Putine albume de metal (si nu numai) au reusit sa defineasca o stare de spirit care sa se potriveasca cu coltul nostru de lume. Cel putin la nivel cultural sau subcultural ne aflam chiar agatati de un colt de lume. Aspectul asta tine de alta discutie.
Dar ce se intampla in Romania in 1992? Trecusera deja mineriadele cu amintirile placute sau neplacute. (Prietenul Neacsu aparuse intr-o zi cu o "mutra" pe care nu distingeai gura, nasul sau ochii. Ne-a explicat ca cel mai mare pumn pe care l-a vazut pana atunci e acela de miner. Nu exista loc de comentarii. Poate cu alta ocazie ar fi interesanta de povestit “intalnirea” dintre rockerul bucurestean si… cel petrosenean). Buticurile si bodegile cresteau la tot pasul. Traficul de frontiera cu ungurii si turcii era sport national. Exista comunitate de hipioti. Orion-ul era imn national. La fel si geanta pentru mastile de gaze... uniforma obligatorie pentru metalistul roman. Si daca mai scriai si cu pixul albastru Suicidal Tendencies chiar era ceva iesit din comun.
The art of rebellion este chintesential pentru a intelege starea de spirit in care se afla ascultatorul de rock din acea vreme. (Aici ii includ si pe cei care n-au ascultat niciodata acest disc.) Suntem in plina perioada de nastere a rockului alternativ. Iar Suicidal Tendencies a purtat cu succes cravata de pionier. E vorba de axa Anthrax - Faith no more – Suicidal Tendencies – Red hot chili peppers care a introdus elemente de rap, funk si hardcore in deja amalgamul thrash/power metal. Era vorba de un new metal ce s-a metamorfozat in zilele noastre intr-un nu metal din care lipseste (muzical vorbind) particula de baza. Si spun asta fara a dori sa minimalizez unul din genuri.
Toata frustrarea cotidiana putea fi eliminata prin amestecul de rautate si melodicitate. Si peste asta se aseza vocea stranie - plangacioasa a lui Mike Muir. O portie de Accept my sacrifice cu Nobody hears si Monopoly in sorrow poate dezlega o parte din “expunerea” mea. E ca si cum te-ar alerga vreo douazeci de mineri. Iar We call this Mutha revenge echivaleaza cu momentul in care esti prins. (Prietenul Neacsu poate sa confirme). Gotta kill captain stupid e strigatul in gol al celor ce au ramas (din pacate) cu sechele pe tot restul vietii. Sau I hate you better. Dar sa nu o luam pe o panta dramatica. Ideea e ca daca cineva vrea sa (re)traiasca rock-ul inceputului de deceniu noua, The art of rebellion e una din alegerile cele mai bune. Si nu numai atat. Se poate ajunge la unul din filoanele muzicii metal din ziua de astazi. Aflat la o aruncarura de bat… 12 ani.
|
