Ei, pentru Roots trebuie sa ai o minte foarte deschisa. Nu stiu cati ar aprecia si ar recunoaste faptul asta, dar Roots este o arta poetica pentru Sepultura si in consecinta un punct crucial in istoria si muzica lor. Daca este corect calificativul de "album de maturitate / maturizare" atunci il asociez fara retineri acestei creatii.
Ce inseamna aceasta intoarcere la radacini? Inseamna o privire asupra naturii umane, asupra instinctelor si asupra interactiunii dintre fortele mobilizatoare ale omului. La nivel liric se pune problema aceleiasi revolte sociale cu care ne-au obisnuit Max si Andreas. Surpriza vine insa progresiv, si prin elementele noi (poate chiar socant de noi), dar mai ales prin evolutia albumului. Adica: dupa prologul Roots bloody roots ("I / Believe in our fate / We don't need to fake") care explica necesitatea unui astfel de album, descoperim un Sepultura experimental, mult mai lent si mai inteligibil, cu influente din muzica tribala (foarte evidente pe Ratamahatta, a carei atmosfera mistica e foarte bine ilustrata si in videoclipul de animatie). Datorita acestor elemente urletele de revolta sunt mult mai reliefate si mai patrunzatoare. (Nu inseamna si ca se castiga agresivitate, dar pe cuvant daca i-am simtit lipsa).
Si paf! Stupoare. Dezorientare si neintelegere. Timp de vreo trei piese artificiile electronice si bucatile de hardcore modern nu reusesc sa-ti evite urechea. Peisajul e tot mai dezolant, insa dupa o a doua privire, realizezi ca e vorba de aceleasi radacini umane suprapuse insa contextului actual. Totul pare sa se departeze, totusi, de Sepultura. Au! Dupa un interludiu acustic vine una din cele mai interesante chestii realizate de trupa. Acoustic guitar: Max Cavalera and Andreas Kisser; Timbau: Igor Cavalera; Timbau Grande: Paulo Jr. In aceasta formula, cei patru magnifici acompaniaza un grup apartinand tribului Xavantes in timpul unui cant ritualic. Exceptionala idee. Melodia, care nu a mai suferit nici o modificare, a fost intitulata Itsari ("radacini" in limba tribului Xavantes). Asadar dupa o terifianta excursie prin lumea moderna, iata ca Sepultura incepe sa-si regaseasca drumul, pornind de la originile umane. Urmeaza inca doua mostre experimentale de agresivitate (in genul celor cu care incepe albumul) pentru ca extazul sa vina la sfarsit pe Dictatorshit, piesa de 1:23 minute unde Sepultura loveste ca un pumn, isi dezlantuie toate fortele si ne demonstreaza fara urma de indoiala sau posibilitate de comentariu ca rugina nu moare. Si cum "un sfarsit e un inceput", asta a fost si un preludiu pentru ceea ce (va) urma...
SOUL
MIND
FIST
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
