Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
|
|
 |
Flight of the Behemoth (2001)
21 Ianuarie 2005
de Aron Biro |
Sunn 0))) este o trupa pe care o asculti la vreme de boala si mi s-ar parea absolut justificat sa aud ca trupa da concerte gratuite pe la azilele de batrani care nu mai au pe nimeni si nici n-ar vrea sa mai aiba. M-am tarat din pat sa scriu aceasta cronica pentru ca un bolnav nu e cu adevarat bolnav pana nu ii face si pe altii sa simpatizeze. Iar albumul indeamna la comuniunea intru boala.
Flight of the Behemoth incepe cu o parodie doom metal intitulata Mocking solemnity construita pe coarda unui bass monstruos. Piesa poate fi considerata un solo de bass de 9 minute, fara vreo intentie de a demonstra virtuozitate, placere de canta sau manifestari tributare. Interventiile pe chitara abia pot fi remarcate in graficele programelor de procesare a sunetului, prin unele frecvente sporadice ce abat reprezentarile grafice de la linia de tendinta generala a sunetului. Soundul de opintire ma duce cu gandul la Turn loose the swans (piesa) a celor de la My Dying Bride, iar ritmul (inexistent) la trupe mai obscure precum Winter sau Necroschizm, care si-au creat o marca din ideea de ridiculizare a ritmului in doom metal. Albumul continua cu bucata de 13 minute Death becomes you, delimitarea intre aceste prime doua piese fiind facuta la intamplare. Noua piesa continua aceeasi abordare cu vagi variatii spre final, unde mugetul de elefant in durerile facerii, emulat pe un bass si o chitara electrica, este completat cu ceva ce seamana cu rapaitul elicei unui elicopter, poate elicopterul de care atarna blocul de gheata in care s-a imortalizat ultimul muget al behemotului.
Piesele 3 si 4, care ambele poarta titlul sunn 0))) BOW sunt rezultatul ibovniciei nerusinate intre trupa si legenda noiseului japonez, suspectul Masami Akita (aka Merzbow). Samuraiul reuseste sa dea culoare mugetului electronic, fixat ca filon al albumului, prin interventii industrial si modificari de textura. De undeva din fundal razbat cateva elemente de politete ironica, prin sunetul unor clape (pian?) care aproape canta, in fine, cam cum ar canta un copil surd care are o mana amputata iar la cealalta un singur deget, cel din mijloc. Ocazional, soundul original de doom-metal propus de trupa este mixat in mod fluid cu zgomote de motoare, scari de incendiu care se izbesc de peretii blocurilor, cabluri electrice inmuiate in apa si dracu mai stie ce.
Finalul albumului, intitulat FWTBT (I dream of Lars Ulrich being thrown the bus window instead of my master Mystikall Kliff Burton), ce naiba o fi insemnand si asta, este piesa cea mai complexa, mai suportabila si, deci, comerciala. Aici elementele de politete si conformism sunt date de un ritm audibil dar rarit, cateva riffuri „normale” si pledoaria pentru toleranta a unei clopotnite care imi aduce aminte de Ulver si cripticul Teachings of silence.
Diferentele esentiale fata de albumul anterior sunt date de caracterul monolitic al primelor doua sectiuni (sectiunea doom cu piesele 1-2 si sectiunea noise cu piesele 3-4). Cele doua sectiuni sunt enervant de monolitice, anuland identitatea pieselor continute. Daca Merzbow nu intervenea in a doua sectiune, intreg albumul ar fi fost o pasta argiloasa omogenizata mult dincolo de ce ar putea insemna adjectivul „monoton”. Personal, consider aceste diferente in sens negativ si, daca ascultam materialul la momentul aparitiei as fi considerat trupa ingropata nu doar in limitele optiunilor estetice, ci si in limitele capacitatilor de exprimare.
Presa foloseste pentru abordarea de acest gen termenul "drone-metal", desi nu putem vorbi propriu-zis de un gen muzical. In primul rand pentru ca nu e muzical, fiind mai aproape de noise art, in al doilea rand, pentru ca nu putem vorbi de un gen, scena fiind foarte slab reprezentata. Dulcolax nu va fi niciodata o moda, ci o necesitate. Pentru curiosi, casa de discuri Southern Lord are un detasament impresionant de trupe care au de a face intr-un fel sau altul cu experimentul drone-metal.
Recomand albumul Flight of the Behemoth ca terapie pentru suferinzii de Alzheimer, nu ca i-ar vindeca, dar poate sa-i faca sa nu-si regrete nici o clipa conditia. Ce poate fi mai anarhic decat sa-ti faci nevoile unde iti vine si sa uiti ca ti le-ai facut? Punkerii ar avea de invatat din asta!
|
