Se poate spune ca White1 este primul produs de esenta al trupei, primul album pe care cei doi teluristi iesiti din cele mai scarnave galerii nu insista pe demersuri parodice ci incearca sa stea de vorba cu audienta. In fine, in masura in care la mineriade s-a putut sta de vorba cu minerii. Pentru prima data, Sunn 0))) se automotiveaza si se desprinde de statutul de trupa tribut. Materialul e organizat pe trei doze, administrate dupa cum urmeaza:
1. My Wall are 25 de minute si ne ofera un monolog visceral acompaniat cu elemente doom metal recitat de Julian Cope, activist/artist consacrat in rockul ultimilor 30 de ani ca o combinatie de "determinare", "perseverenta", "implicare" si "paranoia" (citita ca lipsa de metoda si exces de zel). Cope tine un discurs pe primele 12 minute ale piesei, discurs alcatuit dintr-un sir de imprecatii de inspiratie halucinogena cu trimiteri la mitologia vikinga si elogii la adresa membrilor trupei. Zei spanzurati, oameni morti in santurile sapate cu propriile unghii, trimiteri la misteriosul personaj Johnny Guitar, invocari legate de Ragnarok si Yggdrassil, dragoni si copii castrati, Old motherfucker, she was a cocksucker, to give her poor family a home, went down to their dingdong, and drank for a singsong, Cope creioneaza din vorbe un tablou a la Bosch, cu multa intonatie si culoare, hipnotic precum un apostol de televiziune, frenetic precum un rabin in ajun de Hanukka, scarbavnic precum un pedofil gelos, sustinut sonor de corzile schingiuite ale lui O’Malley si Anderson.
2. The Gates of Ballard e cea mai scurta piesa, 15 minute de piatra de moara macinand cu regularitate de mecanism improvizat in creierul ascultatorului. Introul piesei este o incantatie scandinava pusa la dispozitie de Runhild Gammelsaeter (voce la Thorr’s Hammer), dupa care incepe rostogolirea bolovanului, proces de uzura sonora care, pentru ascultator, nu se opreste odata cu terminarea piesei. O sectiune ritmica generata electronic confera piesei o dubioasa fragilitate.
3. A Shaving of the Horn that Speared You e un epilog de 18 minute unde trupa nu mai manifesta nici o intentie, ci se manifesta pe sine cu falsa modestie si subtilitate. O demonstratie ambientala, plamadita din instrumente dezacordate, murmure, horcaituri si alte elemente decorative sumbre ce fac din piesa un posibil soundtrack pentru filme horror dubioase. Convingator!
Oarecum surprinzator, trupa incearca pe acest album o abordare epica, in care lucrurile evolueaza si trebuie urmarite mai degraba decat resimtite, cazul produselor anterioare. Bookletul avertizeaza ca materialul este compus pentru instalatii audio cu plaja de frecvente larga, componente subbass fiabile si recomanda volum maxim pentru auditie corecta. Recomandarile nu sunt facute degeaba, albumul se imprima in ascultator precum tushul in sugativa, perceperea fiind direct determinata de forta contactului si permeabilitatea sugativei. Nu in ultimul rand, trebuie pomenita si spatialitatea sunetului care nu se preteaza la ascultarea cu casti, persistenta vibratiilor riscand sa dea dureri serioase de cap. Folosirea ocazionala a vocilor si a structurilor ritmice da un plus de accesibilitate, dimensiune care pana la momentul White1 lipsise cu desavarsire.
Doamne fereste sa las impresia ca orice ascultator de muzica trebuie sa ia contact cu trupa ori cu genul asta de „muzica”. Cei interesati de domeniul noise au auzit deja de trupa, LPurile fiind intampinate cu recenzii elogioase sau deloc. Totusi, in momentul in care o sa fiti sechestrati intr-o casa de batrani, cand copiii si nepotii n-o sa va mai caute, cand o sa aveti probleme cu prostata sau auzul iar colegul de dormitor o sa va urasca fara motiv, poate va veti aminti sa va ridicati in capul oaselor, sa faceti un semn asistentei si sa-i spuneti „Domnita, imi pui si mie sa ascult pe baietii aia cu paranteze in nume?”
|
