 |
White 2 (2004)
25 Februarie 2005
de Aron Biro |
 |
Cariera Sunn 0))) este interesant de urmarit ca exemplificare a locutiunii “se ingroasa gluma”. Albumul de fata este concretizarea situatiei in care celor doi derbedei a inceput sa le placa ce fac. Si, ca sa nu se limiteze la valoarea masturbatorie, s-au gandit sa mai lase de la ei si sa devina un pic placuti, un pic tolerabili. Ori poate e vorba de remuscare. Am cunoscut fani care idolatrizeaza trupa la modul paranoic la care se considera ca episoadele Outer limits controlau verticala si orizontala. Oameni care au inteles mai mult decat a vrut vreodata trupa sa spuna. Cred ca daca as alcatui o gluma atat de groasa, atat de putin subtila si totusi cu un efect “artistic” de magnitudinea a ceea ce a facut Sunn in undergroundul doom-metal, m-as simti, macar pentru o dupa-masa, vinovat. Suficient de vinovat incat sa incerc sa ma iau in serios si sa vad pe unde as mai putea scoate camasa. Sunt bucuros sa va anunt ca Sunn 0))) a scos camasa pe unde trebuia, macar pe ultimele doua piese ale albumului, asupra carora aleg sa insist:
Imbunatatirile evidente sunt legate de structurarea materialului si apelul la voci neinteligibile despre care aflam ca sunt asigurate de Attila Csihar, fost si viitor vocal in Mayhem (plus alte 100 de proiecte de terorism sonor). E vorba de incantatii in limbi care ori n-au existat, ori n-avem habar asupra pronuntiei lor (printre care sanscrita), prezente pe piesa DECAY2-Nihil’s Maw, unul din cele mai sinistre materiale sonore pe care le-am ascultat vreodata. Cea mai interesanta creatie Sunn 0))) pana la acest moment mi se pare mijlocul albumului, bassAliens, unde elementele electro-glitch se imbina fericit cu experimentul morbid, intr-un aluat sonor futurist, un experiment in experiment, doom metal intergalactic desfasurat pe o durata de aproape jumatate de ora. Printr-o serie de reverberatii si trucuri auditive piesa capata si o dimensiune claustrofobica, inversand subtil agorafobia data de vastitatea galactica explorata, un efect ce ma duce cu gandul la seria filmelor Alien. Orizonturile infinite scrutate in aceasta parte ajung pe nesimtite sa dea impresia ca sunt inchise intr-o imensa pestera cu pereti umezi, imposibil de evadat.
Cealalta piesa, Hell-0)))-ween, este ceva mai traditionala, are in primul rand darul de a obosi cumplit, in al doilea rand lasa un puternic gust de antibiotic in gura si intr-un nesperat final omoara fara discernamant bacterii, flora intestinala, ficat si neuroni. Uneori ma dor shalele ascultand-o.
Productia materialului este abordata tehnic, cu accent pe largirea sunetului, stratificare si incitarea ascultatorului. Pe primele produse, muzica Sunn putea fi comparata cu a juca fotbal pe un coridor stramt de 1 metru si lung de 100. Indiferent pe unde o iei nu ai cum sa iesi din teren, te mai izbesti de pereti, faci cel mult un pas la dreapta, unul inapoi, iar cand intalnesti adversarul incerci sa te intelegi cumva, sa te lase sa treci. La acel nivel, a canta si a asculta sunt doua procese care tind sa se suprapuna, diferenta dintre trupa si audienta fiind doar una de pozitie.
In noua abordare, coridorul se largeste iar relatia intre artist si auditoriu se clarifica intr-un sens mai apropiat acceptiunii termenului de „muzica”. Acum e limpede cine e artistul si cine e ascultatorul. La acest nivel nu se mai poate spune „As fi facut si eu asta daca imi venea ideea”. Sunetul s-a stratificat si trupa se afla in fata unei noi provocari: sincronizarea. Cu ajutorul unui numar insemnat de invitati pentru straturile de clape si voci, dezideratul este atins si perechea de albume White reuseste sa adauge valoare suplimentara valorilor promovate inainte, anume volumul sunetului si reactia fiziologica la sunet.
|
