In mod logic, traversarea Styx-ului ar fi trebuit sa-i duca pe Lemmy si compania in Infern(o). Asta ar fi vrut trupa si probabil fanii. Coordonatele pe care se inscriu piesele de pe Inferno nu se abat de la limitele binecunoscute. Ceea ce se castiga printr-o productie relativ buna se pierde din cauza monotoniei. Monotonia este de altfel o caracteristica a trupei. Ceea ce ne facea sa trecem cu vederea acest lucru era dinamica pieselor si chiar lungimea acestora. Pe Inferno sunt prea multe ‘cantece’ ce se invart in jurul a 4 minute. Mult prea mult pentru niste piese cu parfum de rock’n’roll. Un alt “minus” al albumului (chiar daca la Motorhead minusurile se pot confunda cu plusurile) este dat de tempo-ul general prea lent pentru o trupa ce se declara cu ceva timp in urma the fastest.
Terminal show (1) il are invitat special pe Steve Vai. Putem constata o aliniere perfecta la soundul trupei. Prezenta celebrului chitarist tine mai mult de factori comerciali si “prietenesti”, decat de necesara doza de virtuozitate fara de care nu ar fi fost posibila aparitia acestei piese. Down on me (6) are aceeasi reteta. De data asta ne putem bucura de un refren tipic Lemmy si de un ritm cat de cat alert. Brandingul functioneaza la turatie maxima. Pentru (fanii) Motorhead reciclarea riffurilor nu inseamna lipsa de inspiratie sau plictis de genul: Ce se mai poate canta?; termenul cel mai des folosit este de distilare sau intelepciune. Suicide (4) este cel mai nimerit exemplu. Spicuiesc cateva versuri:
Stay clean, be true
Do whatever you can do
Make it soon, or we all die
Ten thousand years, and all we got is suicide.
Punctul culminant de pe Inferno ne este oferit de Keys to the kingdom (10). Bass-ul care “calca totul in picioare” este “disturbat” de o chitara firava care – in termeni motorheadieni – makes all the money. Ca o speculatie personala, pe intermezzo-ul din jurul minutului trei se simte o “adiere” de Great Southern Trendkill (cunoscut album Pantera).
Fight (8) poate candida fara probleme ca fiind cea mai slaba piesa a albumului. Si reciclarile pot naste rebuturi. Versurile sunt mai mult decat hilare. De data aceasta nu vom spicui din ele.
Ultima piesa Whorehouse blues (12) poate fi ascultata ca un bonus track. Blues-ul lui Lemmy are insa prea multe accente de country music pentru a comenta la modul serios o astfel de interpretare. Ar fi interesant de aflat cum ar suna un Johnny Cash “Ring of fire” in varianta Kilmister. Ar fi, evident, un deliciu.
Nu trebuie sa ne mire ca Inferno a fost unul din cele mai bune albume de heavy metal pe 2004. Industria muzicala a genului traieste din ce in ce mai mult din reeditari si remaster-uri. Se observa o “deruta” a majoritatii trupelor de heavy; o dezorientare tradusa prin imposibilitatea gasirii unei noi directii. Lemmy nu are astfel de probleme.
|
