Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
|
|
Discul Elegy este reprezentativ pentru schimbarile scenei de metal (extrem) europene din perioada ‘94 – ’99. La diverse grupuri, tranzitia la muzici mai accesibile si relativ mai diverse s-a petrecut pe fondul evolutiei de la un stadiu la altul. In cazul Amorphis nu este nimic altceva decat o consecinta fireasca a ceea ce s-a intamplat gradat pe discurile Karelian Isthmus (1992), Tales from the thousand lakes (1994) si Black winter day (1994). Este unul din motivele pentru care Elegy a fost receptat in momentul aparitiei fara rezerve de catre ascultatorii de gen, in timp ce alte trupe (Paradise Lost, Tiamat, Samael, Moonspell etc.) au intimpinat dificultati din partea aceluiasi conservator public “metal”. Cu alte cuvinte, muzica trupei nu a devenit peste noapte nici “simfonica”, “electronica” si nici “pop”, “folky” sau “goth”-ica, insa contine cate putin din toate acestea, in spiritul anului in care a aparut.
“Inspired by the intensity of the poems and their ability to communicate everyday simplicity with such vigor, Amorphis have crafted the music of Elegy to reflect the honesty and majesty found within the Kanteletar’s legendary verses” este textul tiparit pe bookletul CD-ului. Recomandarea citata insoteste un album convingator in ceea ce isi propune. Combinatia melodiilor traditionale finlandeze cu elemente diverse de “folclor rock” devine cel putin interesanta. Si de ce sa nu spunem… ritmurile sanatoase de humppa merg de minune cu solourile a la Maiden. Si chiar impreuna cu growl-uri death metal. Prezenta sitarului electric (la nivel de amatori, dar suficient pentru nevoile trupei), a tamburinei, a unor teme orientale, impreuna cu pasajele de clape saptezeciste confera si acestea un parfum propriu albumului. Elementul finlandez apare mai mult ca punct de pornire si ca brand. Reconcilierea cu alte influente sonore se petrece pe teritoriul simplitatii, acolo unde alte trupe ar fi abuzat de “eclectism” si pretiozitati. Piesele castiga prin naturalete si prospetime si dupa zece ani dupa lansarea discului.
La fel ca pe albumul anterior, diverse compozitii au propria candidatura la categoria “hitul albumului”, atat cele cu nuante folk-pop, cat si piesele unde vocea guturala a lui Tomi Koivusaari (chitara) face legea. My kantele (5), inregistrata la fel de reusit atat in varianta doom/death, cat si in versiune acustica (vezi ep-ul omonim) va deveni de referinta. On rich and poor (4) a fost descrisa drept “o adaptare a unui cantec popular din Karelia”, chiar daca, orchestrata in heavy metal, compozitia suna precum un imn Iron Maiden. Pe care iti vine sa dansezi.
The orphan (3) este un moment de sensibilitate al discului. Piesa de “rasarit de soare”, femei frumoase si alcoolemii diurne. Noua voce melancolica a grupului, Pasi Koskinen, aduce un real serviciu muzicii. Accentul sau nordic nu poate fi decat binevenit, cata vreme nu se foloseste (din pacate) si limba finlandeza.
Cares (6) este, din punctul meu de vedere, compozitia reprezentativa a albumului. Acelasi melanj de teme saltarete “din batrani”, injectate cu adrenalina rock/metal si pasaje retro de claviaturi analogice, totul pigmentat cu un interludiu energic de muzica tehno. Este imaginea urbana a “folclorului” vizat de formatie.
Deunazi vorbeam cu Ioan daca Amorphis sunt o trupa de un album (si daca da, care) sau de doua. Nu am ajuns la consens (n-ar avea haz), dar mai important este ca trupa a propus doua materiale care se asculta oricand cu si de placere... Dupa un concert al formatiei, intr-o scurta discutie cu Esa Holopainen, chitarist si leader, acesta mi-a dat cea mai buna descriere pentru Amorphis: “We’re not anthropologists, we’re fuckin’ metalheads”. Eu il cred pe cuvant!
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
