Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
Rock romanesc
|
|
Lansat ca folk-ist, Mircea Baniciu s-a facut foarte cunoscut odata cu cooptarea sa in Phoenix, unde a evoluat in calitate de solist vocal principal si chitarist pana la plecarea in masa a membrilor componenti ai trupei in strainatate (Germania). Ramas in tara si-a continuat activitatea la modul solistic, propunand un folk-rock particular bazat pe farmecul vocii sale si pe abordarea unei maniere diferite de cea din perioada Phoenix-ului. In afara de colaborarea ocazionala cu diversi muzicieni ai scenei autohtone, il mai putem intalni pe Mircea Baniciu dupa 1990 in formatia Colibri precum si intr-o parte din reuniunile mai sus citatei Phoenix, revenita/refacuta in Romania in urma caderii “Cortinei De Fier”.
Primul LP solo al artistului, cel comentat in randurile de fata, a aparut dupa “capitolul Phoenix”, fiind considerat de catre publicul de atunci, daca nu un premiu pentru faptul de a fi ramas in tara, cel putin o consecinta (directa) a acestui fapt. Dar indiferent de istoria “Electrecord” a albumului de debut, Mircea Baniciu nu poate fi acuzat de nimic, nici macar de calitatea de beneficiar al unei situatii, deoarece - dupa parerea semnatarului acestor randuri, continuarea activitatii cu cea mai indragita formatie romaneasca de rock ar fi fost mult mai benefica decat cea solistica.
Coperta este asortata cu majoritatea aparitiilor din folk-ul romanesc, respectiv il contine pe insusi protagonistul albumului intr-o ipostaza ce aminteste ca acesta obisnuieste sa cante. Fondul galben pe care “evolueaza” Baniciu a atras, in lipsa unui alt nume, porecla de “discul cu hepatita”, fapt de asemenea independent de artist, a carui muzica este mai buna decat se poate deduce din vizionarea copertii.
Muzica (cu exceptia piesei “Spune-mi”), vocea si chitara acustica ii apartin lui Mircea Baniciu. Formatia care asigura background-ul muzical este alcatuita din nume de prim rang in peisajul autohton, respectiv: Doru Apreotesei – clape; Mircea Marcovici – bas; Nutu Olteanu – chitara; Tiberiu Ladner – baterie si Mihai Farcas – percutie.
Albumul este deschis de“Tristeti Provinciale”(1), o piesa surpriza ce surprinde si cucereste prin ineditul abordarii. Folosirea unui “sistem onomatopeic” cu structura fixa drept refren nu este o idee noua, totusi efectul poate fi impresionant atunci cand melodia e bine construita si dictia vocalului mentine piesa in zona farmecului si a firescului. Aceste “task-uri” sunt indeplinite cu prisosinta in piesa mentionata, care in plus se bucura de un inspirat aranjament muzical.
“In tren”(2) trimite compozitional spre creatii timpurii ale artistului, dar beneficiaza de o orchestratie rock, din care este de remarcat solo-ul chitarii electrice.
“Amintiri”(3) este o piesa lirica, de mare sensibilitate in care “spiritul Beatles” se intalneste cu idei de jazz, toate sub zodia unui folk-rock cu accente progresive.
“Asculta”(4), in ciuda broderiei instrumentale si a spiritului monumental ramane o piesa expozitionala, de factura modesta. Cu “Randuri Pentru Pasarile Calatoare”, Baniciu are ocazia de a-si pune in valoare talentul vocal-instrumental, intr-o piesa caracteristica activitatii sale folk-istice anterioare. Nuantele vocii ii permit sa puncteze umorul versurilor lui Topirceanu.
“Avionul”(6) reprezinta o tentativa de hard-rock (romanesc), a la Iris (din acea perioada), cu mentiunea ca procesarea sunetului este ca in multe alte cazuri dezastruoasa. “Orchestra” este “aruncata” in spate, “pentru a se putea intelege versurile cantate de cantaret” (din gandirea profesionala Electrecord).
“Cu tine in gand”(7) este, dupa o evaluare proprie, cea mai inspirata piesa a albumului. Bongosurile si atacul amintesc intru-catva de Phoenix, fara a fi vorba de un trafic propriu-zis de idei muzicale.
“Vara la tara”(8) a fost, alaturi de “Tristeti provinciale”, cea mai “gustata” piesa (de catre public) a lui Mircea Baniciu in cariera solo, spiritul lui Topirceanu regasindu-se din plin in compozitiile artistului.
“Spune-mi”(9), a carei muzica si text apartin lui Doru Apreotesei se potriveste deplin in nota albumului, pregatind atmosfera pentru o piesa intr-adevar speciala, “Esarfa in dar”(10), compusa pe versurile lui Victor Carcu (!), textier (poet) impreuna cu Serban Foarta si Andrei Ujica al aceleiasi Phoenix. Am legat strans prezentarea primului album solo al lui Baniciu, de participarea sa anterioara la Phoenix nu doar din motive cronologice, ci pentru a pune in valoare faptul ca talentul si sarmul nu sunt suficiente pentru implinirea artistica (la nivel de prim cerc). Pasul de la frumos sau corect (= banal), la “cel mai frumos si bine” nu poate fi facut decat pe taramul starii de gratie. Prima parte a spectacolului Phoenix (in Romania) se terminase, si din anumite puncte de vedere, capitolul a fost definitiv incheiat. Nu avea sens pentru Mircea Baniciu sa incerce continuarea de unul singur a unei scheme la care participase cu succes in calitate de “pion pe cale sa scoata dama”. O paralela interesanta: la sfarsitul anilor ’60 aparusera prin Marea Britanie grafiti-uri de tipul “Clapton is God” (?). Fanii trupei Cream (Clapton, Bruce, Baker), ce se destramase, asteptau cu interes urmatorul pas al lui Eric Clapton (care avea in jur de 20 de ani). Cand acesta si-a inceput cariera solistica, socul a fost maxim. Nimic din ce avea sa faca in continuare “zeul” nu a mai semanat cu Cream-ul. Atitudine dealtfel inspirata, caci un capitol odata incheiat, asa ramane in fapt. Ca Baniciu nu a mers pe calea Phoenix este OK. Dar se naste intrebarea de ce nu a incercat sa construiasca o trupa, eventual de folk-rock, in care si-ar fi putut valorifica experienta anterioara in cel mai fericit mod. Este vorba despre o intrebare speculativa, nu de un “repros”. Acestea sunt ideile pe care le am fata de “Albumul galben” … .
|
