Muzica acestui prim si ultim album al formatiei Kapela, daca exista interes si rabdare pentru o auditie, dezvaluie caracteristicile unei perioade din istoria fara istoric a “rockului romanesc dupa anii ’90”. Inainte de orice alt comentariu in aceasta directie, Kapela practica o forma personala de post-hard. Intre timp, din ’70 incoace, in marile laboratoare si poligoane muzicale ale lumii aparusera solutiile si directiile viabile de iesire din genul standard, prin heavy, speed, thrash, crash, black, gothic (metal) si multe altele. Robert Turcescu – chitara, voce (lider); Iani Iconaru – tobe, voce; Bogdan Giurea – chitara si George Badea – voce, bas par sa se fi racordat direct la sursa, respectiv la hard-ul saptezecist, in varianta importata de trupele romanesti cu o intarziere de cam un deceniu. Pentru ca intre timp tehnica de imprimare a evoluat si informatia muzicala a patruns masiv in tara, cele zece piese ale Kapelei au fost cosmetizate cu diverse elemente formale, de tip punk sau chiar prog, fara ca structura de baza sa poata fi mascata.
Albumul Rock my way este unul dintre ultimele aparute in Romania sub forma de vinil. Asa cum am spus-o si in alte articole pe aceasta tema, la inceptul anilor ’90, o intreaga lume murea, fara vreun semn ca o alta se va naste. Urmand speculatia, abia aparuta trupa Kapela a ales cartea “cea mai la indemana”, care a si insemnat dizolvarea fara urmari sau pareri de rau. Ironia sortii face ca prima piesa a albumului “Chose me”(1) sa puna o problema cumva similara. Aceasta arunca la bataie un bas “greu” si o voce care tradeaza neadecvarea sau lipsa totala de virtuozitate.
“Modern monkey man”(2) si “Alone”(3) introduc solo-urile de chitara, suspendate intre un bas si o percutie care probabil se respecta, dar nu se inteleg reciproc. Noutatea piesei “Do I?!”(4) consta in folosirea in titlu a semnului de intrebare si a celui de exclamare.
“Black city – Copsa Mica”(5) exprima varietatea temelor (ne)muzicale utilizate de protagonisti.
“Rock my way”(6) debuteaza cu acelasi obsedant (monoton) bas, peste care intra riff-urile grele. O voce care se doreste suparata difuzeaza sacadat versuri intr-o engleza cu accent est european. Chitara isi face datoria, incercand sa umple golul armonic si din sufletele posibililor martori, totul pe stabilimente anacronice. Se incearca o suma de dialoguri, dintre care cel al chitarii cu basul reuseste. Este fara indoiala piesa albumului.
“My friend”(7) sufera de optzecism, iar “Anger is the fear”(8) de mixaje “strambe”. Daca procesarea sunetului nu a folosit unor scopuri precum mascarea limitelor vocal – instrumentale, inseamna ca sunetistul si-a batut joc de comanditar sau invata tainele meseriei prin experimente, pe masura ce lucra.
“R.A.T.B.”(9) merge pe o (alta) idee mica si incearca sa se salveze (tot) cu ajutorul chitarii.
In sfarsit, “I want you”(10) se doreste balada albumului. Ideile din hard-ul romanesc contemporan cu Adrian Ordean transpar cu putere, demonstrand ca nu exista nici o sansa de reusita in timpurile noi cand lumea asculta “Perfect”, “Vecina”, “Luca” sau “Tanta”. Concurenta cu Timpuri Noi, Sarmalele Reci sau Baba Novac nu putea fi in favoarea formatiei Kapela, care merita tot respectul pentru ca a incercat sa faca ceea ce stia si putea.
Nivelul albumului, care coincide cu cel al formatiei, este si al underground-ului romanesc din anii ’90. Realizarea unui disc oficial nu schimba cu nimic datele problemei, fiind doar simpla insumare a unor manevre reusite (relatii cu sponsori, case de cultura, studiouri, personaje cheie, Electrecord). 
