Piata Romana nr. 9 (1988) 13 August 2003 de Mihai Plamadeala - muzician NOMEN EST OMEN

“Mai lasa-ma”(1) este o piesa despre care am sentimentul ca putea fi  imprimata intr-o alta maniera, in care sa nu se riste includerea deosebitelor versuri in clisee de tipul strofa-refren. Ca de obicei, compozitia este peste nivelul interpretarii.
“Floarea soarelui”(2) constituie un moment de progresiv, fiind una dintre acele piese de mare complexitate cu care ne-a obisnuit Alifantis inca din perioada timpurie. Regasesc elemente din piese anterioare ale autorului si remarc formula ingenioasa prin care se revine la tema dupa o deosebit de colorata modulatie accidentala (= schimbare a tonalitatii).
“Floare la rever”(3) este o piesa cladita pe scheletul gandirii speculativ-poetice a celui mai cantat textier al folk-ului autohton, Adrian – Cenaclu Flacara al Tineretului Comunist - Paunescu.
“Vino noaptea”(4) reprezinta intalnirea lui Alifantis cu versurile poetului mistic Radu Stanca, a carui opera este prea putin cunoscuta, din motive de divergenta cu spiritul ideologic al materialismului dialectic si istoric dupa care se ghida partidul unic.
In “Ce bine ca esti”(5) isi fac aparitia influentele de jazz. Muzica este “ca turnata” pentru indragitele versuri ale lui Nichita Stanescu.
“Ploaie in luna lui Marte”(6) este piesa intr-adevar speciala a albumului, una dintre acele creatii care raman in constiinta publicului, ocupand inca de la scurt timp dupa aparitie, o pozitie clasica.
“Inscriptie pe un inel”(7) ese o alta piesa neconventionala unde latura progresiva ocupa prim planul artistic. Acestea sunt momentele in care Nicu Alifantis isi dezvaluie sufletul. Astept reeditarea acestei compozitii pe un un Best OF Nicu Alifantis.    
“Piata Romana Nr. 9”(8) face nota aparte in ansamblul albumului. Ar putea fi considerata un extra-bonus. Forta de comunicare a lui Alexandru Andries este atat de mare incat spiritul sau artistic razbate dincolo de individualitatea muzicianului care ii utilizeaza versurile.

Iti place albumul?

02 Noiembrie 2003
Serban Proches (btbmsp @upe.ac.za)

Un mesaj din indepartata Africa de Sud:

Alifantis... poate muzica romaneasca de care ma simt cel mai mandru. In Africa de Sud il ascult destul de des si, inevitabil, muzica a atras si atentia altora din jurul meu. Ashvena, amica mea indianca din Durban, s-a uitat din greu la o poza de-a lui - una mai recenta, mai fara par, si-a zis: 'Pai la voi asa arata cantaretii? Ca la noi daca nu esti placinta de muschi si cu gropita in barbie, nu te poti face cantaret'. Si uite asa mi-a intrat in erectie sentimentul superioritatii romanesti - o treaba care nu se intampla prea des.

Pe urma Mimi - studenta in anul III la farmacie, si zulusa din Muntii Scorpiei, auzind albumul in cauza, se opreste din ce facea prin casa si se aseaza intr-un fotoliu, ganditoare. E drept ca pe la "Ploaie in luna lui Marte", unde incepe Nicu sa recite seducator, a la Florin Piersic, zice 'Oh, no!', se ridica si pleaca. Dar a tinut-o acolo minute bune.

Mie unuia "Floarea soarelui" mi se pare cea mai tare piesa de pe album, de departe. E Muzica cu M mare. Si ce-mi place la Alifantis in general - si a mentionat si Mihai - e ca isi ia versurile de la producatori cu vechime in campul muncii. In muzica contemporana, prea adesea e jenant sa asculti versurile. Prea adesea, adica in 99,99% din cazuri. Ce s-a intamplat pe la mijlocul secolului XX e ca muzica glumeata a cam inceput sa piarda teren in fata muzicii asa-zise serioase. Unde sunt azi Gershwin si Noel Coward? Personal, cred ca majoritatea cantaretilor din ziua de azi (aia de-i descrie Ashvena) ar iesi cu fata mai curata daca ar incerca sa faca muzica glumeata - poantele vulgare se poate intampla sa te mai faca sa zambesti; seriozitatea vulgara... De-aia, cand vine vorba de seriozitate, faceti referinta la clasici. Well done, Nicu!

04 Decembrie 2004
Constanta Popescu (dr_constanta @ yahoo.com)

Poti pricepe ce efect au cuvintele: "Vino sus daca ploua, piata Romana, numarul 9..."? Ce efect erotic si ce culoare de indelunga asteptare cu rezultatul ferm: In P-ta Romana, numarul 9, esti asteptat asa cum esti, indiferent de tine sau de Bucurestiul ud, in care ploua pe ferestre ovale...
Ce inseamna sa vii din capatul tarii, de unde se agata harta in cui, sa devii bucurestean calcand pe varfuri, cu grija, ca nimic sa nu clinteasca sau sa tulbure acest paradis, sa dai absolut intamplator cu ochii de coltul strazii, apoi sa vezi "O Piata Rotunda" si sa citesti ca acolo scrie Piata Romana, in gand se sopteste... Nr 9, culmea asta scrie si pe perete, si poti avea imboldul de a urca, si alternativa calinesciana..."Aici nu locuieste nimeni"...

In acei ani, trebuia neaparat sa te dedai la notiunea de cod, de descifrare, de decodare, ca asa era sa fie, ca de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit... Criteriul era: "Nu caut, gasesc..."  e ca si o poarta de har care acum s-a inchis. Intr-adevar, Seling a transformat cuminte, profesional, in capodopera <luna lui Marte>... dar este o diferenta, imperceptibila, dincolo de profesionalism. Alifantis e omul care asteapta, iar Seling imi pare cea care poate decide sa "vina sus daca ploua", si apoi sa plece, la fel de senin, cu galosii uscati, in alt stil, in alt ritm, cu aceeasi pleata matasoasa de Maramures, fara amintiri, fara sa priveasca in urma.

Sunt doua capete ale axei, sau doua paralele care bineinteles nu se intalnesc, la Seling, ceea ce se petrece sub fereastra ovala este incarcat cu EROS, dar Alifantis e AGAPE, cu toate diferentele care se impun...