Dupa un prim album pozitiv in raport cu nivelul rock-ului romanesc, Holograf reuseste si al doilea pas in ceea ce priveste consacrarea. Nu putine trupe plecasera promitator, dar soarta sau in unele cazuri propriile limite, au determinat dizolvarea lor inainte ca ceva intr-adevar bun sa se intample pentru ele. Nici Holograf-ul nu a fost scutit de probleme interne in perioada de inceput.
Vom comenta “Second”-ul nu atat in relatie cu ceea ce stim (din istorie) ca s-a intamplat, ci bazandu-ne pe albumul in sine, de la coperta pana la muzica. De exemplu, ceea ce nu rezulta din lecturarea copertii a doua “decat pentru cunoscatori”, este ca, fata de primul album s-a inregistrat o importanta schimbare de componenta. Asadar, din motive evident identitare, masiva modificare a personalului este minimalizata, fiind scris in mod vag: “Grupul vocal instrumental Holograf”. Apare insa discret numele lui Dan Bitman, ca semnatar al versurilor piesei (1). Vocea lui Bitman nu putea fi ascunsa, dar mai mult de a fi “acoperita” prezenta sa pe album nu s-a facut. Rezervele privind anuntarea in clar a noii formule demonstreaza importanta acordata brand-ului.
O intrebare ar fi daca identitatea unei formatii este asigurata de titlu, sau de componenta (?) In cele mai numeroase cazuri de la noi din tara, omul (= vedeta) facea fara discutie toti banii. Sa ne imaginam ce-ar fi fost Phoenix fara Covaci, sau mai aproape de zilele noastre, Iris fara Minculescu.
In ideea continuitatii, “Cu fiecare clipa”(1) este o alta versiune a piesei “Lumea”, aparuta pe primul Holograf. Bitman se achita onorabil de interpretarea “cover”-ului, cu concursul chitarii si basului, venite de la Iris.
“Umbre pe cer”(2) a dat directia pe care a mers trupa in urmatorii ani si cu care avea sa reuseasca.
“Pacea nu-i un simplu joc”(3), la fel cum scoaterea unui album fara cel putin o piesa politica nu era o “joaca simpla”. Politica de pace si dezarmare a Romaniei a “salvat” insa multe trupe de la compromisuri mult mai grave.
Daca “Viata va invinge”(4) lipsea de pe album, nimeni n-ar fi observat. Dar cum pretul vinilurilor era acelasi indiferent de minute, nu cred sa fi fost prea multi cumparatori deranjati ca in cei douazecisisase de lei pe care ii pretindea Electrecordul pentru un obiect finit si-a gasit locul si aceasta. Daca tot am vorbit despre casa de discuri, exista productii muzicale din zona rock-ului si mult mai slabe.
“Luminile rampei”(5) este o piesa reusita, chiar buna pentru ceea ce se facea la noi in acea perioada. Coerenta textului, care se constituie intr-un mesaj, nu este pusa in pericol nici de refrenul in jurul caruia trebuie sa se fi nascut piesa. Vocea lui Bitman se preteaza cu adevarat la compozitii melodioase.
“Balada pescarului amator”(6) este o replica trista a piesei “Balada controlorului” de pe albumul de debut. Farama de umor din creatia anterioara s-a pierdut cu desavarsire intr-o piesa, practic fara adresant. Prost nu inseamna intotdeauna si comercial.
Ca forma, “Lumea de vis”(7) este un new wave; ca mesaj pare un cantec patriotic de factura comunista. “Uite-te in jurul tau si vei vedea / Oameni buni si drepti care-ti vor spune ca / Suntem aici de mii de ani si vom mai fi / Atat cat soarele pe cer va straluci”. Dealtfel imi amintesc faptul ca am vazut “piesa” amintita intr-o emisiune de maxima audienta de atunci, numita “Album duminical”. Baietii aveau parul strans si purtau costume. Nutu Olteanu arata chiar socant.
Prin “Vino”(8), slagarul s-a aliat definitiv si irevocabil cu Holograf, care din punctul acesta de vedere a tinut pasul in acei ani cu fostul solist vocal, Gabriel Cotabita, plecat intr-o cariera solo ce avea sa culmineze cu piesa “Domnisoara, hai sa bem o cafea!”.
Cam asta se putea asculta pe vinilurile autohtone de “rock” in acei ani. Sunt de remarcat clapa lui Anton Furtuna, bateria lui Edi Petrosel, vocea lui Dan Bitman, tehnica lui Nutu Olteanu, clasa regretatului Marti Popescu, absenta lui Mihai Pocorschi, ocupat cu o nemiloasa hepatita. Era un moment destul de nefericit pentru rock-ul nostru, cand protagonistii cautau cu o destul de mare disperare sa intre in mainstream, indiferent cu ce pret. Trupe legendare de la noi cantau (cand prindeau contract) Modern Talking-uri si alte minunatii prin restaurante …
|
