Acest al patrulea album solo al lui Phil Collins a fost inregistrat partial in Europa (The Farm, Surrey, Anglia), partial in America (A & M Studios, Los Angeles, Statele Unite). Exista cateva versiuni ale sale, cea japoneza continand si doua bonus-track-uri. Spre deosebire de albumul anterior, No Jacket Required, care intre timp a si instaurat o reteta in muzica lui Collins, But Seriously este alcatuit pe baza unor instrumentatii live, cel putin in ceea ce priveste linia bateriei si folosirea instrumentelor "clasice" in locul tonurilor de clapa.

 

Desi poate sa danseze ("I can dance ...") sau sa-si exprime viziunile  exclusiv din perspectiva vietii sale interioare, Phil Collins abordeaza cu aceasta ocazie, dupa cum anunta si titlul, un ton serios, angajat, daca nu chiar grav. Este atacata tema sociala, ale carei granite cu politicul sunt ilizibile. „Noile cantece” nu au abandonat in totalitate relatiile inter-umane, dar se inregistreaza o tratare mai matura a lor.

 

"Hang In Long Enough"(1) este o piesa - sfat, cu o oarecare rezonanta sociala, un fel de "Father and Son" a lui Cat Stevens. Pentru a face un pas mare in viata, trebuie atentie, dar intrebarea care se pune este: ajunge oare? Sectiunea de alamuri sustine magistral ideea.

 

"That's Just The Way It Is"(2) se opreste asupra problemelor din Irlanda de Nord. O piesa despre lupta si razboi cum n-ar fi facut / compus niciodata Peter Gabriel. U2 nici atat!

 

In "Do You Remember?"(3) avem o balada 100% Phil Collins. In astfel de creatii sta ascuns sufletul protagonistului. De fapt nimic nu este ferit din calea intelegerii si aceasta datorita fortei de comunicare. Single-ul a precedat aparitia pe LP. Nu putini sunt cei care considera ca este vorba despre cel mai slab moment al albumului. In contrapartida, altii indragesc in special aceasta piesa!

 

"Something Happened On The Way To Heaven"(4) este o piesa "mai putin serioasa" (in raport cu titlul albumului) in care a fost abordata tema dragostei, foarte posibil fiind vorba de o poveste traita de protagonist. Deosebita este insa compozitia, a carei armonie demonstreaza, daca mai era nevoie, ca Phil reprezinta un muzician de mare clasa. De la cineva ca el, sfaturile puse pe melodie pot fi acceptate mult mai usor decat in alte cazuri.

 

"Colours"(5) vorbeste despre apartheid si segregarea pe culori in Africa de Sud. Piesa aceasta este "cea mai prog" de pe intreg albumul, amintind de "momentele Genesis". Durata sa de noua minute a determinat insuccesul relativ, in principiu datorita depasirii standardelor radio.

 

"I Wish It Would Rain Down"(6) se distinge prin vocea in forta a lui Phil. La baza, piesa este un blues, cu un background vocals gospel si percutie philcollins-iana. Desi aflata in heavy rotation in '89 - '90, "I Wish ..." nu a intrat in constiinta maselor.

 

"Another Day In Paradise"(7) este o piesa despre persoanele homeless intalnite (de Collins) in Washington DC. Contrastul dintre capitala mondiala si lumea a treia, reprezentata de "marginalii" care atarna in jurul cladirilor emblematice ale Statelor Unite, este un subiect care nu lasa pe (mai) nimeni indiferent. Temele de meditatie vis a vis de victimele colaterale, in cazul acesta ale civilizatiei si triumfului unui model social, sunt speculate intr-o piesa melodioasa, confidentiala si suficient de detasata incat sa i se poata prinde mesajul.

 

Prin "Heat In The Streat"(8) se insista tot pe "chestiune". Piesa analizeaza tensiunile si diferentele dintre oamenii obisnuiti si cei care iau deciziile in si pentru toata lumea.

 

In soft-ul "All My Life"(9) apar tobele marca Phil Collins, in tandem cu clapa lui Steve Winwood. In rest, o compozitie clasica.

 

"Saturday Night And Saturday Morning"(10) este o piesa instrumentala cu functie de interludiu.

 

O alta piesa - sfat, "Father To Son"(11), ca si "Hang In ..." vorbeste despre greselile din viata si povestile de dragoste ale unui "tata de fiu" ("Ai grija ma, sa nu faci ca mine!").

 

But Seriously se incheie prin "Find A Way To My Heart"(12), o combinatie de balada Collins cu ritmuri africane.

 

Fiecare piesa are o alta configuratie de instrumente si muzicieni. Dintre protagonisti, ne marginim a-i aminti pe David Crosby - voce pe "Another day ..." si "That's Just The Way ...", Eric Clapton - chitara pe "I Wish It ...", Pino Palladino - bas pe "Do You Remember", Steve Winwood - Hammond pe "All of My Life".

 

Albumul se distinge prin versuri, compozitie si calitate interpretativa. Un material care place si pe care il pot asculta categorii diverse de public. Piesele isi au valabilitatea lor, desi intre timp lumea arata altfel (decat in momentul in care au fost compuse). Problemele mondiale sunt diferite, dar omul in esenta le traieste la aceleasi dimensiuni.

 

But Seriously a aparut in 1989, cu putin timp inainte de caderea regimului comunist in Romania. Ne intrebam de ce nicaieri in muzica notabila care a tratat probleme socio - politice nu s-a scris sau cantat macar un vers sau o masura despre totalitarismul sud est european, despre tensiunile dintre securisti si dizidenti ori despre minciuna impusa drept adevar? Caracterele noastre caucaziene, ne-au facut, se pare,  invizibili. Daca am fi fost in marea majoritate de culoare, pe langa faptul de a fi fost observati peste hotare, in plus am fi si cantat mai bine genurile derivate din blues (decat o fac marile formatii romanesti).