John Mayall - supranumit "The Godfather of British Blues", a produs in 2007, la varsta de 73 de ani, cel de-al 56-lea album al sau ... Daca luam in calcul compilatiile, reeditarile si colaborarile se ajunge la cifre incredibile, dar nu minutele de muzica  puse cap la cap reprezinta atributul principal al lui Mayall. Din punctul de vedere al semnatarului, blues-ul (ca gen) apartine artei (desigur, daca este cantat de cine trebuie; la antipod, se spune ca diletantii in blues au locul lor asigurat in iad).

 

Acest "nou" album de studio este un tribut pentru Freddy King, unul dintre părinţii blues-ului, aflat in varful carierei sale in anii '50 si dispărut la mijlocul anilor '70. King a exercitat o influenta decisiva asupra tuturor muzicienilor importanti care si-au cautat radacinile in blues. Peter Green, Dave Edmunds, Stevie Ray Vaughan sau Eric Clapton sunt doar cateva nume de "tributari" la propriu şi la figurat ai marelui Freddy. Pe langa cover-uri, Mayall a si compus cateva piese inspirate din creatia lui King.

 

Albumul In the Palace of The King este interesant din 1 000 000 de motive. Unul dintre ele este ca reprezinta selectia pieselor favorite ale lui John Mayall, din creatia maestrului sau spiritual. Apoi, alaturi de Mayall (chitara, clape, voce), pe album ii intalnim pe Buddy Whittington si Michael Aarvold la chitara, pe Lon Price si Red Holloway la saxofon, pe Lee Thornburg la trombon, Tom Canning la pian si Hank Van Sickle la bas. O formula drummless(!) daca nu luam in considerare interventiile ritmice la talanga (cowbells) ale lui Joe Yuele.

 

Una dintre pisele de baza este "Time To Go"(6) compusa in amintirea mamei lui John, trecuta in nefiinta in 2006, cu putin inainte de sarbatorirea centenarului. Toate cele paisprezece piese ale albumului sunt fresh si recomanda un muzician care, folosidu-si din plin experienta de sase decenii petrecute cu chitara in mana, este departe de a fi cazut in capcanele rutinei. Chiar daca stramosii sai nu au cantat cu bumbac in plamani, Mayall pare sa fi venit pe lume pentru a "distila" sentimentele specifice blues-ului de elementele (anti)sociale care l-au generat (lanturi, plantatii etc). Ce ramane este transpunerea in varianta alba a unei muzici nascute din culoare.

 

Ascultand "You Know That You Love Me"(1), "Goin' Down", "Some Other Day, Some Other Time"(3), " Palace Of The King"(4), "I’d Rather Be Blind"(5), intram, daca nu in palatul regelui, cel putin in atmosfera blues-ului, care pare extrem de simplu cand este cantat de "adevarati". Pe "Big Legged Woman"(7), Buddy  Whittington preia deliberat intreg profilul interpretativ al lui King, inclusiv pe cel tehnic, utilizand acelasi microfon. Rezultatul este "o noua piesa veche".

 

In aceeasi atmosfera de imbinare a vechiului cu noul, ascultam apoi "Now I Got A Woman"(8), "I Love You More Every Day"(9), "Help Me Through The Day"(10). Pe "Cannonball Shuffle"(11) a fost invitat Foben Ford, care la randul sau il invitase pe Mayall sa participe la tributul sau pentru acelasi King, din 2003, pe piesa "Keep On Running".

 

Cu "You’ve Got Me Licked"(12), "King Of The Kings"(13), "Living On The Highway"(14) se incheie un album de blues aparut in 2007. La un moment dat, faptul de a canta note albastre (blue notes) si de a improviza pentatonic in La minor era echivalent cu tineretea insasi. Astazi situatia este fundamental schimbata, dar, paradoxal, public pentru acest gen apare in continuare, existand tot timpul o masa critica de fani.

 

In Romania a fost un boom la inceputul anilor '90  privind receptarea blues-ului. Au aparut o suma de formatii autohtone, au venit Larry Coryell, Alvin Lee, Jack Bruce si chiar Mayall in persoana. In prezent activitatea formatiilor noastre se reduce la cateva "adaposturi" iar publicul la un procent subunitar din totalul bautorilor de bere.