Seara de iarna in garsoniera lui Cocoase. Se consuma intr-o stare semiextatica o sticla de Jim Beam. Indianu' stramba putin din nas cautand printr-un frigider partial dezafectat “ceva Bergenbier”. Pe la jumatatea sticlei recunoscuse ispasit ca bauturile “astea fine” nu sunt de nasul lui si incerca sa-si potoleasca setea dupa gusturile sale. Casetofonul prafuit incerca sa deruleze niste Frank Sinatra sau Cat Stevens. Dar ceva nu se potrivea… Am gasit Relayer-ul cazut intre canapea si perete. Zacea intacta din vremea facultatii. Pe cotor erau lipite etichete Raks cu cifrele 008 iar inauntru era scris cu stiloul Meserias!. Tot in caseta era impaturita si o bucata de hartie scrisa de mana. Scria cam asa:
Aceasta caseta a fost cumparata in data de 5 decembrie 1994. Cadou pentru prietena mea. Nu am apucat sa i-o inmanez de Craciun pentru ca ne-am despartit cu o zi inainte. Asa ca astazi 25 decembrie stau singur acasa si ascult pentru a 20-a oara The Gates of Delirium. Nu ma impac cu gandul sa trec la Sound Chaser si mai ales la a treia si ultima piesa de pe disc To Be Over. Trupa asta m-a lovit si cred ca nu voi avea puterea s-o mai ascult vreodata. Tipul asta cu voce castrata de Star Treck, cu incantatiile lui lirice imi scormoneste creierul incins... Am terminat tigarile, bautura si banii. Si aud la nesfarsit: To be over, we will see, to be over...
‚Bai Cocoase! Mai traiesti? Vad ca in 5 decembrie 1994 – ciudat!? Azi tot 5 decembrie e – era sa mori cu Yes-ul de gat.’
Cocoase citi biletul in fuga. Nu stia a cui e caseta. Si nici nu mai conta. In schimb auditia celor 3 piese si finalizarea sticlei de whisky au fost fatale. Indianu' adormise cu o cutie de Bergenbier in mana iar Costin picotea pe marginea unei mese. Se certasera pe probleme de marketing si fiecare isi continua argumentele la modul solitar. Eu nu-mi gaseam locul. Am luat o foaie de hartie si am scris:
Aceasta caseta a fost reascultata in data de 5 decembrie 2004.Tipul cu voce castrata are si un nume: Jon Anderson. Trecerea timpului nu a schimbat cu nimic magia muzicii iar portile delirului sunt fara de sfarsit. Prietenul care a scris biletelul a omis sa vorbeasca de excelentul clapar Moraz sau de bateristul Alan White. Si eu am terminat tigarile si bautura. Dar nu e cazul sa ma predau. Un album ca Relayer nu e pentru suflete disperate si nici pansament pentru inimi parasite. Nivelul de receptare este in directa relatie cu ceea ce auzi, nu cu ceea ce vrei sa auzi.
Am impaturit biletul si l-am infipt in coperta. Am lasat caseta intre canapea si pat. Si am plecat.
Pe drum mi-am adus aminte ca tot prin 94 se facea mare haz de amicul Fane care nu stia ce inseamna relayer.
|
