Cineva mi-a spus la un moment dat ca Dylan este asemanator lui Walt Whitman; toata lumea il stie si nimeni nu-l mai asculta … . Speculatia mea se opreste aici, odata cu propunerea de meditatie asupra temei. Albumul pe care l-am ales spre prezentare este neintamplator The Times … . Daca astazi este sau nu ascultat Dylan e o problema pe care mi-am propus deja sa nu o tratez. Cert este ca lucrurile stateau cu totul altfel in urma cu cateva zeci de ani. Vremurile se schimba.
Fotograful Barry Feinstein i-a facut o fotografie lui Dylan prin ’66 -’67, care ne intampina pe coperta albumului. Un album cu Dylan si chitara sa, in care, intre versuri, se mai poate auzi o muzicuta. Cat de banal arata ansamblul si totusi cat de mult au putut schimba momentele artistice ale lui Dylan (intre care se numara si The Times …) nu doar muzica ci pana la un anumit punct chiar mersul evenimentelor istorice (de expresie sociala). Asta doar daca acceptam ideea ca arta pop sau macar momentele precum Monterey si Woodstock (in care artistul a fost puternic implicat ca organizator) au schimbat ceva. Prin anii ’67 – ’70 asa parea, insa iara ajungem la titlul LP-ului.
In anul Monterey-ului – primul festival hippy de mare anvergura, iesea pe piata albumul Beatles: Sgt. Pepper’s Lonely Heart Club Band. Aparea si primul LP al unei trupe noi, Pink Floyd: The Piper Of The Gates Of Dawn. In aceeasi perioada Moody Blues produceau The Days Of Future Past. O multime de discuri intr-un moment cand muzica de expresie "pop" avea un puternic impact social. Intre toate acestea The Times They Are A -Changin’ a reprezentat ceva aparte, anticipand (poate determinand) cu cativa ani buni desfasurarea evenimentelor socio-artistice ce aveau sa vina.
Bob Dylan are intotdeauna ceva de spus, iar atunci cand o face cuvintele sunt simple si pline de sens. In The Times They … cantautorul isi pune fantastic in valoare calitatea de poet, acompaniamentul parand a fi doar un pretext. Asemanarea cu Whitman mi se pare inspirata. Si totusi temele muzicale au facut cariera, fiind intre cele mai preluate. Se poate vorbi despre har. Leonard Cohen si Peter Hammill, sunt poeti si compozitori diferiti ca stil, dar apartinand aceleiasi familii de creatori.
"The Times They Are A -Changin’" este una dintre acele piese intrate in constiinta publicului, care din punct de vedere muzical nu prezinta vreo dificultate constituind totusi un fundament puternic pentru improvizatie si aranjamente variate.
"Ballad Of Hollis Brown" dezvolta o atmosfera apasatoare in care saltul din banalul epic al baladei la eternul universal cuprins de versul lui Dylan se produce sub egida farmecului inconfundabil al vocii acestuia.
Cheia piesei "With God In Our Side" consta in ceea ce muzical poarta numele de ritm imperceptibil. Tempo-ul se dilata si se comprima in cadrul unei idei ritmice subiective constante, care se suprapune partial pe timpul (muzical) obiectiv. Acest fapt permite un frazaj aparte, cuvintele "incapand" in linia melodica fara a fi "sacrificate" prin ornamente sau taieturi impuse din motive tehnice.
"One To Many Mornings" este construita in maniera piesei titulare a albumului (armonia este aceeasi). Ar fi putut fi la origine o fractiune a acesteia. In album ea are functie de interludiu intregind atmosfera.
"North Country Blues" este nu un blues cum suntem anuntati de titlu, ci o balada (in masura de 3/4). Piesa mi se pare "ca turnata" pentru Joan Baez a carei voce ataca adeseori (la octava) astfel de lucrari.
"Only A Pawn In Their Game" este o piesa militanta care trimite cu gandul spre Pete Seeger. Versul denunta neajunsuri politico-sociale ale societatii contemporane, intr-un ton la limita pamfletului, dar care nu cade in patetic. Ritmul este aici de asemenea puternic modificat in progresia piesei. Acest lucru este la indemana artistului care se acompaniaza singur putandu-si finaliza consonant ideile muzicale si mesajul.
In "Boots Of Spanish Leather" – tensiunea emotionala este data de nuanta vocii, la limita unui strigat stins, in care sunt difuzate versurile.
"When The Ship Comes In" ar fi piesa cea mai "cantata" de pe LP, celelalte fiind mai degraba recitate (ori declamate).
"The Lonesome Death Of Hattie Carroll" este compusa in spiritul piesei "Hard Rain".
"Restles Farewell" este o piesa speciala, cea mai lirica (si necomerciala) din album, unde chitara acompaniaza in mod discret poemul de ramas bun al happening-ului discografic. Celor zece piese trecute in revista li se adauga un poem publicat pe verso-ul copertii (de LP – format in care aparea albumul in ‘64). Toate acestea poarta subtitlul "11 Outlined Epitaphs by Bob Dylan". La cam patruzeci de ani de la momentul artistic discutat, vremurile s-au schimbat substantial; nu stiu cat se mai asculta Dylan (vanzarile arata ca s-ar asculta), dar intrebarea pe care o propun este legata de altceva, si anume de locul artistului in perspectiva schimbarii contextului…
01 Aprilie 2003
Serban Proches (btbmsp @upe.ac.za)
Hmmm? nu sunt sigur daca inteleg corect intrebarea despre Dylan in perspectiva schimbarii contextului. Daca insa intreabarea e: rezista Dylan? E Dylan nemuritor?? As fi tentat sa zic, da, e, rezista bine. O masura ar fi: cati din cei ce cumpara albumele Dylan azi sunt aceiasi care le cumparau acum 40 de ani? Probabil destui, dar sunt si destui noi ? Eu sunt unul dintre cei noi. Desi as adauga: a-l descoperi pe Dylan de unul singur e probabil un fenomen destul de rar, se cere un fel de initiere, bunul simt ne impiedica prea adesea sa-l apreciem pe Dylan de la prima auditie, de-aia nu se poate pune Dylan la radio, orice DJ ne spune ca ar fi sinucidere curata. Se cere o incurajare blanda: da, nu, e marfa, si uite, il descoperim pe Dylan-ul micut din noi, il hranim si creste. Va putea el creste si in generatiile urmatoare? Eu zic ca da, si chiar mai bine decat Walt Whitman. Ce au in comun cei doi e ca se iau pe ei insisi un pic prea in serios. Dar se iau in serios in moduri destul de diferite. Whitman zice: eu sunt eu, sunt iarba, sunt luna, sunt nisipul de pe plaja, sunt muncitorii din fabrici. Dylan zice: eu sunt eu, si-l bag in p**** ma-sii pe cine nu ma crede. Personal cred ca mesajul e mai peren in al doilea caz. Whitman e atat de profound american, ca o sa iasa sifonat dupa razboiul din Iraq. Dylan e si el american, dar cui ii pasa? Traiasca Dylan!
|
