Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
Pop & Rock
|
|
 |
In unele cazuri viata personala a unui artist se suprapune pana la identificare cu opera acestuia. Jim Morisson, Janis Joplin, Jimmy Hendrix sau Leonard Cohen sunt doar cateva exemple in acest sens. Una dintre cele mai ciudate aparitii pe scena muzicii de avangarda de la sfarsitul anilor ’60 a fost aceea a Velvet Underground – ului cu al sau varf de lance numit Nico. Atat trupa cat si solista (vocala) se inscriu pe de-a intregul in lista mentionata mai sus.
Nico (pe numele adevarat Christa Paffgen) s-a nascut in Budapesta la 15 martie 1943 din parinti spanioli si iugoslavi (sursa Richard Williams) dar si-a trait mare parte din copilarie in Germania, la Koln. Legenda spune ca, la varsta de 15 ani, aflandu-se in vacanta la invitatia unor prieteni din Roma, a fost remarcata de Federico Fellini in timp ce purta un candelabru ca figuranta intr-o scena a maestrului. De aici pana la rolul din La Dolce Vita a mai fost doar un pas. Au urmat copertile revistei Vogue si o cariera de top model parizian. Numele de scena a fost luat de la un prieten, producatorul de film grec Nico Papadakis. In 1963 are un copil in urma unei legaturi de scurta durata cu actorul Alain Delon. Nu mult dupa aceea apare in calitate de partenera a baiatului rau din Rolling Stones, Brian Jones, care, printre altele, o introduce si lui Bob Dylan.
In New York il cunoaste pe Andy Warhol prin poetul Gerard Malanga. Aceasta intalnire va influenta major cariera si viata artistei. Primul ei single, soldat si cu un videoclip, o versiune folk-rock a piesei lui Gordon Lightfoot, “I’m Not Saying”, a fost produs de managerul Stones-ilor si a beneficiat de aportul lui Jimmy Page la chitara. Andy Warhol a fost cel care i-a propus sa se alature grupului avangardist de rock Velvet Underground. Ia parte la inregistrarea primului LP Velvet in 1967, album ce avea sa ramana ca moment de referinta in peisajul muzicii underground. Velvet Underground au atras atentia lui Warhol, care i-a inclus in proiectul sau de trupa multimedia, intitulat The Factory. Show-urile trupei (ulterior cunoscuta sub numele de “The Exploding Plastic Inevitable”), cuprinzand film, muzica, dans, lumini si proiectii video, creau o atmosfera de decadenta extrema, noua in rock.
La sfarsitul anului 1967 Nico isi continua cariera solo, acompaniata de mari instrumentisti precum Cale, Reed, Sterling Morrison, Ramblin’ Jack Elliott, Tim Buckley, Tim Hardin sau foarte tanarul pe-atunci Jackson Browne. Pentru albumul sau de debut ”Chelsea Girl”, Jackon Browne i-a dat doua superbe balade “These Days” si “The Fairest of the Seasons”, Dylan piesa “I’ll Keep It With Mine”, iar Tim Hardin “Eulogy To Lenny Bruce”.
Nico si-a petrecut ultimii ani ai vietii onorand niste contracte de mana a doua prin Europa de Est si Japonia, cu o mica trupa de muzicieni englezi (cel mai cunoscut fiind claviaturistul James Young). In viata privata a pendulat intre resedintele ei din Manchester si Ibiza (loc de care a fost puternic legata afectiv si unde si-a gasit sfarsitul in 18 iulie 1988, cazand de pe bicicleta in urma unui atac de cord, la varsta de 45 de ani).
Piesele albumului Chelsea Girl sunt: “The Fairest of the Seasons”(1), “These Days”(2), “Little Sister”(3), “Winter Song”(4), “It Was A Pleasure Then”(5), “Chelsea Girl”(6), “I’ll Keep It With Me”(7), “Somewhere There’s A Feather”(8), “Wrap Your Problems”(9), “Eulogy To Lenny Bruce”(10). O voce dramatica, rigida, in fapt un strigat stins in care se simte sentimentul zadarniciei traite la maxima intensitate. Artista parca simte ca existenta este in alta parte si ca pe masura ce incearca sa “prinda clipa”, aceasta ii scapa printre degete. Muzica Underground nu poate fi cu adevarat comentata; ea trebuie simtita. Viata si muzica se confunda pana la identificarea totala.
Elemente biografice la care am facut referinta nu reprezinta decat partea mai mult sau mai putin cunoscuta a artistei, al carei spirit se regaseste cel mai bine la nivelul muzicii sale. Chelsea Girl este un album reprezentativ, pe parcursul caruia dramatismul vocii in simbioza cu rigiditatea intonatiei despre care am amintit ne-o arata pe Nico asa cum a putut fi ea cunoscuta pe parcursul zbuciumatei sale vieti. Cum a fost cu adevarat ne putem da seama doar in masura in care ii ascultam si ii intelegem muzica.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
