|
Small Changes (1976)
10 August 2003
de Ioan Cora |
|
Mi-am adus aminte ca prin clasele I-IV descoperisem o noua "jucarie": oracolele. Pentru cei care nu stiu 'oracolele', erau niste caiete (eventual studentesti) ce contineau pe fiecare pagina o intrebare mai mult sau mai putin intima (ce culoare iti place?, ce ochi iti plac? ce culoare a parului? ce carte ti-a placut?... etc...). Fiecare pagina trebuia sa aiba desene frumoase, atragatoare... iar punctul forte era dat de poze cu actori celebri (Delon, Taylor..). Fetele din jur erau cuprinse de isteria oracolelor in acea vreme si, incet-incet, mi s-a parut interesant sa-mi fac si eu unul. Scopul in sine era sa descopar, prin intermediul lui, ce gandea (despre mine) fata de care tocmai ma indragostisem. Am stat o noapte intreaga sa scriu tot felul de intrebari stupide si sa lipesc tot felul de surprize Tip-Tip si cu actori doar... doar... fata respectiva va accepta sa scrie in oracolul meu. (parca era un ritual prenuptial...nu?). Saptamanile urmatoare au fost dedicate completarii caietului. L-am dat intai colegei mele de banca (parca Luminita se numea), apoi prietenei prietenului meu... si tot asa am incercat sa-mi intind "tentaculele" pana in preajma ei. Mica mea "opera de arta" - oracolul - avea un singur scop. Era adresat unei singure persoane.
Ceva asemanator se intampla si cand ascult "Small changes". Doar ca sunt pus in situatia inversa. Adica eu sunt unul din cei multi ce completeaza un oracol ce nu-mi este adresat. Sunt impresionat de fiecare pagina (a se citi piesa) si incerc sa raspund sarguincios la fiecare intrebare... dar... dar... parca totul e mult prea departe de sufletul meu. Sunt prea multe momentele in care ma simt doar un simplu spectator fascinat de prestatia muzicala a lui Tom Waits. Incepand de la prima piesa, "Tom Traubert's blues", iluzia vizuala pare de neoprit. Waits e pe scena cu o sticla de bautura in mana si canta pentru o ea ce se afla undeva in penumbra. Persoana din penumbra va ramane omniprezenta pe parcursul intregului album. Si cred ca tocmai genul asta de frustrare face ca "Small changes" sa fie un album special. E vorba de un gen de intimitate paradoxala - tu, Waits si inca cineva - in care prezenta ta trece pe planul doi. Devii un simplu privitor al unui tablou poate putin prea sordid pe alocuri. Daca nu privesti decadenta ca pe un viciu e posibil sa nu te integrezi in tabloul de pe coperta discului. Dintotdeauna m-am gandit ca poza de pe coperta este un fel de Vanitas modern. Un vanitas in care craniul este inlocuit de Waits insusi si efemeritatea vietii de tipa din fundal... Un vanitas postmodernist.
Cred ca albumul trebuie ascultat ca un intreg. As fi vrut sa remarc o anume piesa....dar mi-e imposibil. Sa zic ceva de ultima piesa "I can't wait to get off work"? Sa zic ca e vorba de ....................? Parca ar fi prea simplu... Parca ar fi prea simplist. Supriza apartine pana la urma ascultatorului.
Nu stiu daca mai am oracolul de atunci. Nu cred ca mai vreau sa citesc ce era prin el. Tin minte doar ca persoana careia ii era adresat nu a scris nimic in el. Nu a raspuns nici macar la o intrebare... P.S.: Imposibilitatea mea de a vorbi despre muzica de pe acest album ma "obliga" sa mentionez muzicienii ce au inlesnit acest gen de comunicare cu totul special: Tom Waits - VOCE, pian Shelly Manne - tobe Jim Hughart - bas Lew Tabackin - saxofon
|