Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
Rock romanesc
|
|
 |
Uneori mai trec prin Club A, ca sa vad in ce forme se mai prezinta sinuciderea artistica. Simpla prezenta cu o bere in mana la o portie de prafuiala scenica se constituie intr-o experienta in sine. Acum cateva zile au fost in program Calandrinon si Pistol cu capse. Mi-am propus sa nu ratez evenimentul, mai ales ca am cumparat anul trecut albumul si am vrut sa vad care-i treaba cu trupa cap de afis: Calandrinon (= pasarea destinului in mitologia medievala romaneasca). Galeria de vise a fost tras de niste rockeri ce prin anii ’70 isi spuneau Geneze, care au descoperit niste vechi inregistrari si s-au trezit in 2002 sa cante programatic muzica acelor vremi. Mi-a placut ideea, chiar daca albumul nu m-a convins, si speram sa ascult niste “batrani” venind din lumi paralele. Este nevoie si de asemenea pasionati, cata vreme noile formatii sunt plafonate muzical.
Ma gandeam ca la asemenea concerte vin numai cei care traiesc in alte vremi si cei care vin sa-i vada pe cei care traiesc in alte vremi. Mi-am luat un Tuborg si m-am asezat la bar alaturi de amicul meu Coro, aparut si el prin zona din acelasi motiv voyeuristic. Mi-a parut bine ca l-am intalnit, caci altfel m-as fi plictisit ascultand gasca de tineri care se producea pe scena. Un rock tipic romanesc, ce imi parea atemporal in conditiile in care folosea aceleasi idei utilizate cu obstinatie de toate generatiile ultimilor 30 de ani. Am preferat sa-l ascult pe Coro care imi povestea entuziast de ultimele sale descoperiri de metal extrem chinezesc. Mi-a aratat si un digipak cu ceva trupa cult columbiana. Arata interesant… se aude ca au o scoala tare de metale in Bogota. Dupa 20 de minute de vorba am aflat ca cei de pe scena sunt chiar Calandrinon, ocazie cu care am pierdut la pariu o bere, asa ca m-am dus grabit sa ma uit mai atent la concert. Mi-am dat seama ca, exceptand persoanele din anturajul trupei si cativa oameni de radio, noi doi formam publicul serii.
A fost un turn-off total sa aflu ca in Calandrinon s-au schimbat niste membri, acum fiind practic o trupa de tineri, numai chitaristul avand legatura cu vechile formule. Un tanar baterist, singura prezenta energica de pe scena (cu care s-a tras si albumul, daca poza din booklet nu ma inseala), un basist pierdut, un clapar cu figura de licean si hanorac cu Tankard, care tot concertul a privit speriat peretele din dreapta si o fatuca zambind timid, dar placuta, ca orice hipioata durdulie care canta la vioara. Mixul tipic al formatiilor autohtone - sintetic spus “fiecare vine din alt film” plus lipsa de interes (sau de posibilitati) a celor de pe scena in a arata ca prezinta o stare autentica. Am fost dezamagit ca in loc de “batrani” traind in alte timpuri sa am parte de tineri incercand sa traiasca in alte timpuri. Am realizat si ca interesul meu pentru aceasta formatie va fi tare scazut pe viitor. Am urmarit insa tot concertul. Desi prezenta scenica era nula, macar trupa suna destul de coerent si violonista era simpatica schimband surasuri cu cativa prieteni blackeri din fata scenei. Ma amuza ca unul din ei avea o pentagrama mare pe tricou, pe care scria “In Satan we trust”. La final, multumiti, au prezentat intreaga echipa Calandrinon, in speta trupa, webmasterul si scenograful (?). Eu eram daramat… asa ca am plecat, mi-am cumparat o gogoasa infuriata si m-am dus acasa sa-mi pun un Lizzy Borden.
Ce se poate spune despre album? In primul rand ca are o coperta inestetica, asa cum numai la trupele din Romania se mai intalneste. Ochii si labirintul ne arata ca a existat un dram de intentie, dar caracterele Dracula si procesarea odioasa pe calculator amintesc de autosuficienta standard a rockului romanesc. Si mai neplacut este insa bookletul, de un rosu agresiv, cu poza unui chip unisex, machiat in stilul goth plus un colaj taiat pe fuga, ce incadreaza imaginea pasarii himerice. De neprivit!
Nu este prea fericita ideea de a replica in 2003 faze pe care Phoenix sau FFN le faceau in anii ’70. Spiritul acelor trupe ramane unic (si pana la un punct chiar model), dar o eventuala aducere in actualitate a acelor muzici este o chestiune delicata. La Calandrinon vorbim de o replicare la propriu, in conditii tehnice chiar mai slabe si abilitati interpretative modeste. Daca muzica romaneasca era/este (in cazurile fericite) un tribut al altor muzici de afara, aici avem un tribut la tribut. Unele piese cloneaza flagrant idei Phoenix (Iarna haiducului, Printul, Margini I), act pe care probabil ca trupa si-l asuma (de unde si numele), altele sunt bucati de rock generice, fumate de zeci de ani si viciate aici de lipsa de calitati vocale si de productia. Doua compozitii - Trefla de carmin, Psalm - si ceva insertii de clape a la EL&P arata ca protagonistii asculta rock progresiv. Cu cantatul insa… Albumul in sine se desfasoara ca o colectie de “franturi” de doua sau trei minute si cu asta realizez ca singurul lucru inspirat este titlul. Treaba insa nu imi pare interesanta nici macar ca dambla extrovertita de rockeri prafuiti.
Ma opresc! Vad ca m-am apucat sa critic trupa Calandrinon. Este inutil! Nici nu vreau sa ma mai gandesc unde va ajunge rockul romanesc purtat de "destinul" sau de la batrani la tineri.
|
