Muzici si Faze - Peter Hammill - Nadir's Big Chance

Goana in jurul sau in afara banalului – un banal inteles de o parte si de alta al cotidianului – este una din preocuparile principale ale persoanelor asezonate cu un minim de subiecte fierbinti de genul a crede sau a nu crede, cine sunt eu sau ce rost au toate intrebarile astea. In cazul particular al muzicii (valabil si pentru scris de altfel) ma refer mai mult la fuga de platitudini sau repetare. Bine… bine… Daca nu ne-am repeta n-am fi oameni. Iar platitudinea e conditie sine qua non a existentei (vezi tocmai propozitia pe care tocmai am scris-o). Si care e legatura cu Peter Hammill atunci?

Atat cu Van der Graaf generator cat si in cariera solo, Hammill a reusit nu de putine ori performanta de a pica in platitudine (ridicol uneori) chiar prin fuga asta disperata de banal/cotidian. E ciudat sa pomenesc cuvantul cotidian in relatie cu Hammill. Dar tocmai distanta astronomica dintre ele reuseste sa evidentieze acest relativ paradox. Orbitele circulare nu sunt solutia. Poate cele eliptice… pentru care se pare ca a optat si Hammill. Tind sa cred ca la modul constient.

Nadir’s big chance se afla pe aceasta orbita eliptica si la o distanta apreciabila de … ceea ce putem numi banal. Am ezitat putin… relativitatea banalului e un subiect ce nu-si gaseste locul aici. Johnny Rotten (Sex Pistols) a numit acest album ca principalul ferment al miscarii punk. Am mentionat treaba asta doar ca valoare de picanterie. Eu n-as fi prea mandru de aceasta afirmatie dupa cum si Hammill s-a abtinut de la orice fel de comentariu (… pana acum).

Chiar daca nu pare chiar asa la prima vedere, Nadir’s.. este un album conceptual. E vorba de alter-ego sau dedublarea personalitatii. Evident de personalitatea lui Nadir sau Hammill pentru conformitate. Alternanta tipului de comunicare la nivelul interpretativ, de la cel confidential pana la cel imperativ - o obisnuita in discografia artistului – nu poate fi receptata mai bine ca pe acest disc. The institule of mental health, Burning si Airport ar fi exemplul cel mai la indemana.

Sa comunici la nivel muzical raportul marire – decadenta… Pompeii ofera raspunsul. E adevarat!?… La un nivel greu perceptibil.

Albumul se incheie intr-o nota prea vandergraafiana. 3 piese, dintre care People you were going to si Birthday special s-au regasit sub o forma sau alta sub semnatura trupei, ma duc cu gandul la traseul eliptic al artistului. Fara a se intelege ca ma refer la un downturn artistic, revenirea la ceea ce ai facut cu doar cativa ani inainte creioneaza acel traseu bizar despre care am vorbit anterior.

Un album ca Nadir’s big chance si situarea lui in discografia artistului ar trebui sa ne puna pe ganduri. Tragerea de orbita concentrica si abuzarea ei pana la limite maxime este o problema ce tine de crez artistic. Mai grav e cand nu esti nici macar pe orbita… si sari ca un purice pretinzand ca ai evadat din banalul cotidian.