O mare parte a celor interesati de cariera solo a fostilor Beatles considera albumul Band on the run drept principala realizare a lui Paul McCartney, din anii ‘70. Alaturi de acesta, ii intalnim in Wings pe Linda McCartney si Danny Laine.
La momentul aparitiei, discul a fost privit intr-o mai mica masura drept o continuare a povestii incheiate cu Let It Be, asa cum se intamplase pana atunci cu toate miscarile individuale ale “celor patru”, fapt ce a indus o oarecare autonomie a imaginii Wings in raport cu trecutul glorios din care venea Paul. Un nou tip de public s-a (re)grupat sub umbra “aripilor”, in conditiile in care nostalgiile legate de destramarea Beatles-ului si sperantele de reunificare erau departe de a se fi incheiat.
“Band on the run”(1), care da titlu albumului, este alcatuita din mai multe parti diferite, dar unitare. Elemente muzicale comune sunt ordonate intr-o structura complexa, rezultatul demersului putand conduce doar spre farmec, in nici un caz spre ideea de elevat. Ar fi imposibil de precizat daca sunetul sau compozitia piesei au trecut la vremea aparitiei drept moderne ori aliniate, dar este cert ca nimic revolutionar si de avangarda nu se intampla aici, ca de altfel pe intregul LP. Odata inteles acest fapt, ca si acela ca protagonistii cauta/gasesc o individualitate diferita de pop-ul deceniului anterior, muzica poate fi ascultata in mod detasat.
“Jet”(2) este caracterizata de dinamism si buna dispozitie, dar razbate din acordurile sale o atmosfera usor trista. Un fel de carpe diem se face simtit aici, idee ce este un alt posibil atribut al pieselor incluse in Band …
“Bluebird”(3) apare ca moment mai ciudat. La baza ar putea fi o piesa obisnuita, regandita analitic intr-o versiune neobisnuita (= atipica).
Linia deschisa de “Mrs Vandebilt”(4) va cunoaste numeroase dezvoltari ulterioare in discografia Wings. Cam acesta este Paul McCartney, cel din deceniul VIII.
“Let me roll it”(5) ar putea trimite prin voce, interventii ale chitarii si conceptie spre piesele Beatles: “Dear prudence” sau “Because”.
“Mamunia”6) este o piesa “asezata”, calma si repetativa, cu reflexe meditative, care nu ajunge insa in zone ale profunzimii.
“No words”(7) se aseamana pe alocuri cu “Nowhere man” (Beatles). In rest, fara cuvinte.
“Picasso’s last words (Drink to me)”(8) este alaturi de “Band on the run”, o piesa de rezistenta a albumului. La un moment dat aduce in mod accidental cu un pasaj din “When i’m sixty four” sau cu cateva masuri din “Magical mistery tour” (la un alt tempo). Ca si “Mamunia”, poate fi un pretext pentru consumul de alcool (care in cantitati mari produce efecte negative).
LP-ul se incheie cu “Ninteen hundred and eighty five”(9), moment mai detasat de creatiile anterioare, ce este tratata ca o replica a piesei de inceput. In ciuda structurii complexe, se inscrie intr-o aceeasi schema strofa – refren, care nu poate fi ascunsa nicaieri pe album, ceea ce probabil nici nu se doreste.
Band on the run este un album care se adreseaza cu predilectie nostalgicilor de ieri si de azi. Poate placea, dar in mod obisnuit nu va ridica in picioare pe nimeni. Incape de minune intr-o colectie cu multe Beatles-uri, alaturi de Imagine (John Lennon) sau de mai mai multe George Harisson-uri.
In ceea ce ma priveste, am albumul din copilarie, cand l-am primit cadou intr-o tura de colindat, in loc de mere, nuci sau bani …
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
