|
Script for a Jester's Tear (1983)
15 Noiembrie 2004
de Ioan Cora |
|
Albumul de debut Marillion este atipic prin prisma evolutiei muzicii rock. La aproape zece de ani de la cantectul de lebada al rock-ului progresiv (Red – King Crimson) aparitia unei trupe ce vrea sa reinvie spiritul acelor vremuri apuse nu poate fi privita doar ca un simplu act de curaj. Mai degraba ca o nebunie. Atasarea particulei neo(prog) nu ar fi fost suficienta pentru un eventual succes comercial. Mai era nevoie de acel “ceva”. In cazul de fata se poate specula ideea unei incercari de arta naiva mixata cu un teatralism ce duce cu gandul la un Genesis sau mai degraba Peter Hammill. Fish (voce) reuseste sa impresioneze ascultatorul prin charisma si prin textele “confuze” despre depresii, dependenta, suferinta si eventual dragoste. Naivitatea voluntara prin care sunt atacate subiectele tine de o delimitare de pe pozitii inocente prin care Marillion incearca sa pastreze o nota de optimism care poate fi tradusa mai simplu prin accesibilitate. Acest optimism naiv reprezinta cheia originalitatii trupei si o completare a unui triunghi imaginar format impreuna cu un monumentalism teatral si un teatralism depresiv (Marillion – Genesis – Hammill). Fish a recunoscut ca a fost influentat de respectivii artisti.
Piesele de pe Script for a jester’s tear (in numar de sase) fac parte din tabloul tipic al unui album al “inceputurilor”. Caracteristica obisnuita: aglomerarea temelor muzicale ce vor fi dezvoltate mult mai fericit pe albumele ulterioare. Tocmai aceasta aglomerare face ca albumul sa nu poata fi receptat din acest punct de vedere (al melodicitatii). Descoperirea si asocierea acestora cu stari de spirit poate fi prima treapta in savurarea acestui album. Cand vorbim de savurarea unui album nu trebuie uitat faptul ca poate fi vorba si de stari de anxietate, greata sau depresie. Felul in care le gestionezi tine de particularitatea fiecarui individ si, de ce nu, de felul in care ti le transmite artistul. Iar modul in care Marillion a reusit sa impacheteze aceste stari de spirit este unul dintre cele mai fericite si accesibile.
Piesa de titlu (1) si Chelsea Monday (5) sunt cele mai reusite momente ale albumului. Steve Rothery (chitara), Pete Trewavas (bas), Mark Kelly (clape), Mick Pointer (tobe) si Fish sunt cei ce si-au unit fortele pentru renasterea prog-ului. Acesti Forgotten sons (6). Remarc la aceasta ultima piesa introducerea "cu radioul" la care se aude vocea lui Peter Gabriel (vechi cliseu dealtfel) si finalul cu un cor de copii. Corul de copii reuseste, in ciuda inocentei si naivitatii, sa fie cu adevarat monumental.
Fara a fi un album deosebit, Script for a jester’s tear reprezinta un moment ce a dat nastere unei guri de aer proaspat in ceea ce s-a numit neoprogressive. Abordarea acestuia nu trebuie facuta superficial si nici cu prejudecati. Daca simti ca suferi de vreunul din aceste “defecte” lasa-i pe arheologi sa-l asculte. Sunt destui…
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|