Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
|
|
Prin ’93, in centrul orasului Praga, am vazut pentru prima oara punkisti adevarati. Ei - niste “aratari” impanate cu creste imense, oxigenate, zeci de ace de siguranta prin urechi si ele – tipe cu cheliile tatuate. Era concert Billy Idol, turneul Cyberpunk.
De atunci, Billy Idol a stat in coma pentru abuz de stupefiante, s-a apucat de actiuni de caritate si, vad ca la 50 de ani a mai tras un racnet disco-punk. Votata intre cele mai bune comeback-uri rock al anului (chiar si inaintea saurienilor Judas Priest), revenirea a fost orchestrata dupa toate canoanele. Intovarasirea cu doi vechi camarazi de succese optzeciste, un amplu turneu de sali mari si, cel mai important, un album ca la carte. Obisnuit de ani de zile numai cu best of-urile sale, nu mica mi-a fost mirarea sa vad in fine un album Billy Idol in magazinele de muzica europene. Idol este prototipul industriei muzicale pop: o colectie de hituri si o imagine, in cazul de fata cu targetul pe undeva intre pseudo-punkerii iubitori de peroxid si consumatorii de bubble-gum din discoteci.
Materialul este realizat dupa formula unei compilatii “best of” (sau daca vreti Rebel yell part 2). Piese pot fi permutate in orice ordine, pe un disc ce are toate sansele de a ramane in player. Alaturi de rictusul lui Billy Idol, responsabili de album sunt chitaristul glamer Steve Stevens si producatorul Keith Forsey (oamenii din spatele White wedding, Eyes without a face etc). Stevens s-a produs intre timp in diverse trupe, de la pop cu Michael Jackson, pana la prog cu Bozio Levin Stevens si proiecte solo de flamenco. Iar Forsey (fostul percutionist al Amon Duul II) ramane unul dintre cei care au exploatat cel mai bine potentialul comercial al imaginii punk, al scenei disco si al primei generatii MTV (anii ’80). Sectia ritmica este asigurata de Brian Tichy, "cel mai tanar veteran" al scenei americane, individ care isi face veacul cu Ozzy, Zakk Wylde, Vinnie Moore sau Slash. Ar trebui mentionata si colaborarea claviaturistului Derek Sherinian, care atunci cand nu canta prog (Dream Theater, Planet X), apare cu entuziasm in formule glam (Alice Cooper, Kiss, Malmsteen etc.).
Albumul este unitar in diversitate, acoperind cam tot ceea ce se poate cere de la "idol". Avem piesa de identificare a brandului Super overdrive (1), imnul punk’n’roll World comin’ down (2), balada glam-metal Rat race (3), hitul dansant FM Sherri (4), confesiunea starului artificial Plastic Jesus (5), hitul pentru headbangeri Scream (6), gestul de tembelism rock’n’roll Yellin’ at the Xmass tree (7), hitul frivol Romeo’s waiting (8), momentul Western-groove pentru publicul american Body snatcher (9), un post-punk Evil eye (10), hitul seducator al country-rockerului fan Johnny Cash Lady do or die (11), piesa tribut (probabil lui Neil Diamond) cu iz saizecist Cherie (12). Si un postludiu cu viori si break techno Summer running (13).
Soundul discului este potrivit pentru emularea unei atmosfere “evergreen” a anilor ’80. Diferenta fata de vechile albume consta in eliminarea elementului synth-new-wave si plasarea pe coordonate 100% rock. Artificiile tin exclusiv de maniera. Ticuri vocale pseudo-punk marca Idol si solouri glam old school semnate de Stevens, venite de undeva de la New York Dolls si Kiss, executate cu naturaletea celui care asta a facut toata viata.
A mai ramas de discutat titlul: Devil’s playground. Teren infernal!?… Nici vorba. Mai degraba un şotron, in care se poate sari la orice numar. Demodat? Nu mai mult decat un chef optzecist de punkeri unde se asculta Rebel yell si unde se poate lua cate un sut in fund.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
