Acesta este unul dintre albumele deopotriva subtile si spectaculoase ale lui Rick Wakeman, alaturi de “Journey to the center of the Earth” si/sau “Myths and legends of King Arthur and The Knights of The Round Table”. Spre deosebire de acestea, “Sotiile lui Henric al VIII-lea” sunt toate instrumentale. Sase sotii – sase piese, desigur, purtand fiecare numele uneia dintre ele si incercand sa exprime caracterul lor, dar si soarta pe care au avut-o.
Orchestra de pe “Journey” a fost inlocuita de sintetizatoarele lui Wakeman, care mizeaza intr-o mare masura pe sunetul standard de pian. Interesant este si pretextul in jurul caruia a fost creat albumul. Daca in “Journey” a fost urmat firul povestii lui Jules Verne din romanul omonim si in “Myths” au fost alese momente reprezentative din ciclul legendelor Graal-ului, in “Six Wives” numitorul comun nu mai este dat de un anumit epic, ci de o perspectiva anistorica. In felul acesta, Wakeman se distanteaza de tipologia poemului muzical (rock, pop, folk) sau a operei rock (Tommy, Jesus Christ Superstar) si patrunde intr-o zona in care se poate spune ca este pionier. Pe un album ulterior, “Criminal Records” ideea conceptuala va fi reluata si prelungita in acelasi spirit postmodern. Piesele vor purta nume ale unor persoane non grata din istorie (Judas, etc.). Important este ca Wakeman s-a desprins in cariera solo de ceea ce facuse la Yes sau la alte formatii pe unde a activat (cum ar fi The Strawbs).
Tratarea copertii in relatie cu continutul muzical este expresia unor concepte relativ noi din istoria artei rock. Aparitia protagonistului in campul unei picturi-colaj cu Henric si cu sotiile sale (toate laolalta) poate fi considerata kitsch sau o “glumita” nevinovata, dar citita intr-un context post Andy Warhol putem lua in calcul si posibilitatea asumarii totale, care se constituie intr-o forma artistica de subtilitate modern-mondena.
Textul de sustinere al pieselor, care contine date biografice ale “sotiilor”, este salutar. Gradul de cunoastere/cultura al receptorului este ridicat prin ceea ce astazi poarta numele de rebranding. Cei carora le place muzica (lui Wakeman) ajung sa afle niste lucruri de specialitate, asa zise de “nisa”, care pot determina interesul pentru istorie, carti, filme sau familii de subiecte adiacente. Albumul echivaleaza astfel cu un preview.
Ceea ce nu s-a spus pana acum in articol, considerandu-se ca se subintelege, dar care trebuie totusi punctat pentru cei care nu l-au descoperit inca pe Rick, este ca acesta face parte din galeria muzicienilor de prim cerc ai muzicii rock. In orice top/clasament al claparilor din toate timpurile, Wakeman nu poate “scapa” una dintre primele zece pozitii.
Dupa cum vede semnatarul acestor randuri problema, solo-urile lui Wake' pot trezi la viata chiar si pietrele (nu insa pe toti oamenii). Un amic povestea ca a fost luat anii trecuti cu stop-ul pe ruta Vama Veche – Bucuresti de un cunoscut manelist al vremii. Rulajul cu 130 km/h + muzica aferenta la un volum nerezonabil (care pe o scara complet subiectiva anula binefacerile aerului conditionat) s-au dovedit peste puterea sa de simulare. Propunerea timida de a alterna auditia cu Wakeman-ul pe care il considera cea mai viabila “schema” din “mapa de calatorie” a fost acceptata, dar nu dupa mult timp i s-a spus ca “muzica simfonica este frumoasa, dar nu se adreseaza sufletului uman”...
Ii invit pe cititorii acestui articol sa afle sau sa-si reaminteasca “povestile” traite de “Catherine of Aragon”(1), “Anne of Cleves”(2), “Catherine Howard”(3), “Jane Seymour”(4), “Anne Boylen”(5), “Catherine Parr”(6), asa cum sunt rememorate de Rick Wakeman.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
