Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
Pop & Rock
|
|
Paris (1994)
21 Februarie 2007
de Doina Anghel |
Numele britanicului Malcolm McLaren este asociat cu formatia punk Sex Pistols pe care a promovat-o in calitate de manager incepand din 1975 sau cu cel al partenerei sale fashion, designerul Vivian Westwood, impreuna cu care a deschis in 1971 un celebru magazin de haine, Let it Rock, in Londra, pe Kings Road. O altă dimensiune a activitatii sale artistice o reprezinta contactul cu miscarile studentesti de stanga de la Paris, din anii ‘60, sau mai recentele contacte cu zona artei contemporane (de referinţă fiind proiectul autobiografic de la ZKM Zentrum fuer Kunst und Medientechnologie, 2000, Karlshrue, Germania) denumit "Casino of Authenticity and Karaoke". Cariera sa muzicala se inscrie intr-un parcurs deopotriva conceptual şi novator, fiecare album propunand o idee inedita. Aceasta latura experimentala se remarcă de la primele sale albume din anii ’80: Duck Rock (cu influenţe din muzica africana si din hip hop) si Waltz darling (mixaj funk-disco-vogueing).
Dublul album Paris, a fost conceput in 1994, fiind realizat in doua sesiuni: prima incluzand linia vocala, iar cea de a doua - The Largest Movie House In Paris - partea instrumentală. McLaren marturisea ca a creat acest album "asemenea unui regizor de film care se plimba prin oras, fara o camera de filmat". Piesele captureaza cateva scene pline de culoare locala, incarcate de memorie, intr-o inflatie de nume celebre si atmosfera glamour. Nu este ocolit sordidul, senzualul, evocativul. Un puzzele auditiv, care te trimite cu gandul la imaginea unui Paris fara varsta in care domina acordurile de jazz.
Povestea incepe cu piesa Mon die senie (1), continand aluzii clare la locurile "exotice" ale Parisului, precum celebra Place Pigale, in care "the only colour is sex".
Urmatoarea piesă Walking with Satie (2) este o evocare a compozitorului francez, alaturi de nume precum Juliette Greco, Catherine Deneuve, rostite intr-o cursiva inlantuire narativă, pe acordurile pianului. Calmul iniţial este “bruiat” la sfarşitul piesei de frânturi de conversatii surprinse parcă in zbor, de la ferestrele caselor pariziene.
Père Lachaise (3) evocă cimitirul cu acelaşi nume, urmand o structura muzicală ce aminteste de numele unui legendar locatar al acestuia - Jim Morrison.
Miles and Miles of Miles Davis (4), o piesa remarcabila prin linia trompetei, interpretata de Guy Barker, propune o fantezie in care Miles Davis şi Juliette Greco, se intalnesc “in pat, intr-o dupa-amiaza, intr-un hotel ieftin din Saint Germain…" Juliette danseaza, apoi pe acordurile trompetei lui Miles. "I didn’t know you are black …".
Jazz is Paris (5) continua linia jazzistica, in care reapare ecoul trompetei lui Miles, "I were black in Saint Germain de Près…, you were black, jazz is Paris and Paris is jazz…".
Rue Dauphine (6) rememoreaza un loc cu o incarcatura aparte, pianul fiind linia de forţa, pe acordurile caruia sunt asociate in mod ciudat (sau postmodern), nume precum Serge Gainsbourg - "the velvet gentleman" si Sid Vicious (solistul trupei Sex Pistols).
Paris Paris (7) piesa cea mai cunoscuta a albumului se distinge prin vocea inedită a actritei Catherine Deneuve (pe care, spre surprinderea tuturor criticilor, McLaren a reusit sa o coopteze in proiectul său). Mixajul de jazz si fusion, punctat de accentele unei voci senzuale si de insertiile unui grup vocal cu inflexiuni africane, creeaza atmosfera vie a unui oras legendar, in care predomina mix-ul raselor si culturilor.
Je t’aime, moi non plus (8) este o scurtă interpretare, cu influente disco, a piesei clasice a lui Serge Gainsbourg. Club de Narcisse (9) imbina ritmurile orientale cu accente de jazz, acceasi atmosferă de "arabian nights" fiind reluata si in urmatoarea piesa La Main Parisienne (10), sustinuta de vocea cantaretei Amina. Drivind into delirium (11) reia imaginea lui Eric Satie si linia pianului, conturand o fantezie deliranta nascuta in partea ascunsa si intunecata a orasului. Revenge of the flowers (12) ilustreaza o atmosfera suprarealista, sustinută de vocea lui Françoise Hardy. In the absence of the parisienne (13) continua povestea pe acelasi ritm senzual, prelungit in Antheme (14), in timp ce ultima piesă, Who the hell is Sonia Rykiel? (15) surprinde prin vocea personajului la care se face referire, nimeni alta decât designerul de modă, Sonia Rykiel.
Tipul de citat postmodern pe care McLaren il foloseste în general cu abilitate, se dovedeşte a fi uneori problematic, dupa cum reiese dintr-un episod recent: pentru cantecul About Her, inspirat din piesa She’s Not There a trupei The Zombies (care face parte din coloana sonora a filmului Kill Bill Vol.2), artistul a fost acuzat de plagiat in 2005 de catre un muzician francez, procesul fiind deocamdata inchis din lipsă de probe.
|
