Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Internatul la care am locuit pe durata liceului avea un program strict, o oră liberă pe zi, de obicei alocată statului la coada în cantină sau hălăduitului prin piaţă. Când am ajuns în clasa a 12-a regulamentul a devenit mai flexibil - aveam voie să petrecem programul de studiu individual în camerã şi nu în şcoala din vecini, spre care vreme de trei ani ne mânaserã supraveghetorii ca la transhumanţã: dusul la ora 4, întorsul la 10 seara, ambele momente ale zilei semnalate cu sirene de uzină.

 

Nu prea era chef de învăţat. Nu fusese niciodată: în anii în care ne duceau în şcoală căram în ghiozdan un pachet de cărţi de joc cu femei, o carte de Pavel Coruţ sau Eliade şi o pernă, căci ori capul, ori banca, careva era prea tare pentru picoteală. În clasa a 12-a ne-au lăsat să învăţăm în cameră, să nu ne prostim de la atâta dormit cu capul pe bancă. Iar vara era chiar fain.

 

Pe vremea aia nu era Internet şi nici black metal sau Winamp, aşa că sataniştii îşi pierdeau vremea cu următorul joc: se adunau în jurul unei mese găurite în mijloc, îşi legau penisurile cu aţã de aceeaşi culoare, treceau aţa pe dedesubt şi o scoteau deasupra prin gaura din masă. Apoi amestecau capetele de aţă deasupra mesei şi fiecare îşi alegea un capăt de care să tragă sperând că o să-i provoace durere vreunuia din comeseni. Cine rezista cel mai mult, câştiga. Dacă aveai noroc, ţi-o nimereai chiar pe a ta.

 

Era o după-masă de vară, se apropia bacu şi băieţii jucau Aţa Ruptă. Slavici, basarabeanul bursier cu tricou Manowar, făcea tracţiuni la cuier. Mişu bozgorul citea Mikszath Kalman. Cărbune era în pat, cu capul bandajat căci îi intrase un umeraş în tâmplă când se ascunsese în dulap să scape de serviciul la cantină. Eu, lângã geam, printre gratii, mă uitam la doamna Mujdei, tânăra profă de engleză cu nasul cârn şi tunsă scurt, cum juca ea tenis cu bărbat-su în curtea liceului. Îi mai ziceam şi Bujdei dar nu reţin acum care era numele şi care porecla. Îmi plăcea doamna Mujdei.

 

Şi dintr-o dată la radio-ul de pe perete a început sã cânte Ode to my family iar lumea s-a schimbat instantaneu, până la ultima particulă. Sataniştii şi-au scos penisurile de sub masă şi s-au întins prin paturi cu aţele atârnând încă după ei. Slavici s-a oprit din tracţiuni şi a zis Dă mai tare. Mişu a lăsat cartea în poale şi a dat mai tare. Ochii mi-au fugit de la d-na Mujdei spre plopii din jurul terenului de sport, cum se zgribuleau ei sub adierea amurgului. Cărbune şi-a scos urechea din bandaj şi am ascultat toţi piesa, fără vreun zgomot. O puteai auzi des dar n-aveai vreme să te saturi de ea: baruri nu existau, televizor pupam în vancaţe iar unicul post de radio nu avea program permanent. Nu apucasem sã ne săturăm nici măcar de piesa Zombie, şi dacă pe aia n-au dat-o în prostie, n-au dat nimic; încă nu ieşise din schemele topurilor pop-rock şi deja i se alăturase Ode to my family.