Gracious practica un progressive rock construit in mare parte pe sonoritati ale muzicii clasice. LP-ul de debut, Gracious! – aparut in 1970, combina diverse genuri, de la simfonic la psihedelic, din care nu lipsesc solo-urile de chitara, pasajele de melotron sau armoniile vocale. Formatia inregistrase materialul pentru un album inca din 1968, pe baza unui turneu intreprins in Germania, dar care nu a fost editat.

 

Componenta este urmatoarea: Alan Cowderoy – chitara, voce; Martin Kitcat -pian, clavecin, pian electric, orga, voce; Paul Davis - chitara, voce; Tim Wheatley – bas; Robert Lipson – percutie.

 

Albumul este atat heavy, in sensul in care era inteles termenul in perioada, cat si progresive. Pasajele “simfonice” sunt un varf de lance in conceptia compozitionala a lui Kitcat, dovedindu-se in acelasi timp o licitatie hazardata in relatie cu factorii de marketing. Componenta “intelectualista” a pieselor este atenuata de spiritul “popular” al lui Davis, care juca in formatie rolul pe care l-a avut Lake in compania Emerson & Palmer. Muzica suna bine per ansamblu, dar albumul s-a vandut prost.

 

Dintre trupele britanice ale momentului Gracious poate fi comparata cu Fantasy, Cressida si Rare Bird, formatii care au impartasit partial aceeasi soarta. Literatura de specialitate aminteste aici si de Zombies sau King Crimson, formatie impreuna cu care in anul infiintarii au sustinut un dublu concert. Adoptarea melotronului de catre Kitcat s-a datorat dealtfel acestei intalniri.

 

“Introduction” (1) este o piesa ce aminteste de Focus, Ekseption sau Pell Mell. Spre deosebire de acestea, structura generala si solo-ul chitarii sunt de blues rock.

”Heaven” (2) pune in valoare melotronul. Sonoritatile celeste par variante light ale unor pasaje Tangerine Dream. Atmosfera “inaltatoare” este abandonata insa pentru constructii sonore mult mai “telurice”, cel mult hippie meditative.

”Hell” (3) este o piesa disonanta, amintind de King Crimson. Experimentul este insa atat de tributar ritmului incat gradatia a fost complet inlocuita printr-o compilatie de interludii. Introducerea in piesa a “Can Can” -ului lui Offenbach poate fi privita fie ca fantezie, fie inspiratie modesta. Primul Gryphon propune de asemenea acest tip de insert, ideea avandu-si fanii sai.

Dupa cum suna si numele, ” Fugue in 'D' Minor” (4) este o piesa de inspiratie clasica, prin care Gracious se apropie de sus citata Ekseption.

”The Dream”(5) reprezinta alaturi de “Introduction” un moment de maxima complexitate al albumului. Printre alte cateva citate muzicale celebre, este introdusa si “Sonata lunii” a lui Beethoven. O piesa bizara in care sunt alaturate momente underground si de mainstream.

 

Coperta a fost realizata de Roger Dean, cunoscut printre (multe) altele pentru realizarea graficii albumelor Yes sau Asia.

 

In 1964, Cowderoy si Davis, elevi la o scoala catolica, au ales (spre iritarea celor in mijlocul carora activau) numele “Satan’s Disciples” pentru duo-ul cu care interpretau cover-uri pop rock. Trei ani mai tarziu, in formula profesionista (largita si blindata valoric) au optat pentru Gracious, revenind la radacinile “Catholic School” si prin pasaje instrumentale chiar la teme si motive de muzica religioasa.