Live au aparut in muzica intr-un moment nepotrivit, al transferului mainstream de la grunge la nu-metal. Si totusi, oportunitatea nu a fost complet ratata. Throwing Copper a aparut la tzanc in 1994 si, cu suportul MTV, surclasa in topuri albumul de revenire a lui Michael Jackson. Era o vreme in care oferta MTV era inca impartita echitabil intre genurile muzicale si aveai sanse sa-i gasesti in acelasi top pe Prodigy si pe Rednecks, pe Soundgarden si pe Boyz II Men, pe Offspring si cate o versiune postuma a unei piese Queen. Cu alte cuvinte, nu era o rusine sa te uiti la televizor iar Green Day nu era inca o trupa de rock clasic.

 

In ciuda numelui nefericit (e o provocare sa gasesti trupa pe Google fara sa stii vreun titlu de piesa), Throwing Copper a inconjurat planeta mai repede decat Superman, cu ajutorul a doua hituri care nici macar nu se numarau printre varfurile albumului – balada Lightning Crashes si motivationala Selling the Drama, puternic influentata de R.E.M. Live veneau dintr-o scoala de rock american asimilata rockului crestin, desi politica trupei are o acoperire mai larga, de la socio-ecologismul lui U2 pana la filozofia lui Krishnamurti. Era vorba de un temporar pozitivism in replica la angoasele grunge, sustinut la data respectiva si de Cranberries, Bush sau Oasis. Temporar, pentru ca angoasa vinde mai bine iar prezentza trupei in mainstream avea sa se intinda abia pana la albumul succesor, 3 ani mai tarziu, care deja concura cu Marilyn Manson si Korn. Panta descendenta a fost atat de abrupta incat, in 10 ani, Live au ajuns de pe locul 1 al topului Billboard la vanzari de nivelul trupelor romanesti. Fapt regretabil avand in vedere nivelul constant al albumelor pana in 2001, cand albumul V a compromis definitiv trupa printr-o incercare (ratata) de experiment rock. Putem pune succesul Throwing Copper si pe seama faptului ca e cel mai impersonal album al trupei, celelalte materiale fiind propovaduiri ale valorilor mistice asiatice (carora trupa le-a dedicat si un blog) sau ale valorilor de familie (dupa casatoria vocalului Ed Kowalczyk). Inca o demonstratie a incompatibilitatii intre intimitate si popularitate.

 

Discul contine un numar de potentiale hituri egal cu numarul pieselor. Cele mai mizere momente lirice de pe Throwing Copper canta despre o mama murind la nastere, despre o chelneritza cu vise desharte si despre scandalurile dintre Cobain si Courtney Love (Stage, singura piesa cu injuraturi de pe album). Incipientul stoner rock era salutat prin piesa TBD (Tibetan Book of the Dead), dedicata iluminatului Huxley, o alternativa spirituala la modul in care grungerii tratau problema drogurilor. Dinamica vocala a polonezului californian Ed Kowalczyk acopera lejer cerintele grunge, elemente country, trucurile lui Michael Stipe (inclusiv dansul spasmodic) si domeniul lui Bono, ceea ce a constituit deopotriva o garantie de profesionalism precoce si un nod in papura pe seama lipsei de identitate. Problema e acutizata de single-urile promovate (Selling the Drama indeosebi), dar cele 14 piese asigura o diversitate suficienta incat sa mascheze ocazionalele imprumuturi. Forta albumului sta si in executie, chitara lui Chad Taylor avand o prezentza cel putin la fel de impozanta ca a vocalului, de la rock acustic pentru autostopisti la distorsuri violente vecine cu punkul. Sectia ritmica aprinde petarde epice in momentele cheie ale acestui set de piese care nu lasa loc de plictiseala.