Muzici si Faze - Can

Mi-a luat mult pina sa ma hotarasc sa scriu - prima oara e ceva mai greu, nu-i asa? mai ales ca aveam nevoie de unul-doua motive ca sa am de ce sa comunic parerile mele despre muzica pe care o ascult, ca om care stie notele numai din scoala, de la orele de muzica, insa care, daca ar putea, s-ar dizolva in sunete. Cel mai mult ma atrage ideea de a citi si oferi infomaii in limba romana despre muzica rock.

Spre deosebire de siturile lumii, unde poti gasi referinte despre orice iti doreste inima, in toate limbile pamintului, in romana e mai dificil sa citesti informatii variate si complementare, cu atit mai putin pe teme despre muzica. Si-apoi, daca vrem sa se miste un pic gusturile muzicale autohtone catre nivele mai acceptabile, poate ca nu ar strica sa fie mai multe forumuri de discutii, in care schimburile de idei si de pareri despre muzici sa fie completate de schimburile de muzica. Poate, cine stie, ne vin pina la urma chiar si idei de organizare a mai multor auditii de muzica din alte decenii si, de ce nu, a unor concerte rock.

Am vazut o statistica in "cartea alba a IMM-urilor", ca in Romania erau in 1991, doar 5 statii radio, iar in 2001, 266. e mult, e putin? iar, dintre acestea, cite sint posturi rock sau cite au macar emisiuni cu tematica rock? gasiti singuri raspunsul, numarind pe degetele de la o mina. M-am trezit ca un tip de la un post de radio mi-a spus ca rockul nu mai e la moda. mai sa pic de pe scaun! am incercat sa ii argumentez cit pot eu de bine, fara sentimentalisme, dar si fara injuraturi, cu exemple si cu nume, ca nu e chiar asa.

La inceputul lunii iulie am primit doua albume Can. Bunul meu prieten eb, din Leverkusen a scos ceva din bagaj, a dus miinile la spate si m-a pus sa ghicesc ce e. Intai am exclamat Peter Gabriel!! dar el m-a atentionat ca numai de doua ori mai am voie sa ghicesc, altfel trebuie sa le ia inapoi. si atunci, m-am luminat si am strigat: CAN!!!

Eram in Hissarja, o localitate balneara din Bulgaria, pregateam impreuna un training - asta inseamna mu-ulte ore in fata calculatorului, scris si citit materiale si o lupta foarte grea contra tentatiei de a da cu toate de pamant pentru a pleca la o plimbare prin imprejurimi, impreuna cu ceilalti colegi-cursanti. Singura compensatie era muzica. Eram doi si puneam alternativ muzicile care ne plac. El imi punea Peter Gabriel si Cafe del Mar, iar eu puneam "In the Court of the Crimson King" si nou achizitionatul "Delay 1968".

Acest album fusese initial intitulat "Prepared to meet the Pnoom", dar la vremea respectiva, in 1969, nici o casa de discuri nu a fost interesata de aceasta muzica prea polimorfa si lipsita de gradientul vremii - moda. A fost editat mai tirziu, in 1981, sub titlul Delay 1968, care nu se referea la anul inregistrarii, ci la anul unui reviriment economic in Germania si in Europa. Am incercat sa gasesc mai multe informatii despre americanul de culoare Malcolm Mooney, primul vocalist al trupei Can. Am aflat numai ca facea muzica inca din liceu si ca era cunoscut ca sculptor si ca artist. Impreuna cu Jaki Liebezeit a dat numele actual al formatiei, care la inceput fusese "Inner Space". Dupa declaratiile membrilor trupei, si-au zis Can, fiindca isi stringeau toti banii incasati intr-o cutie de conserva (can, Dose).

Aparitia la Schloss Noervenich, in apropiere de Koeln, ca grup fara nume sau renume le-a dat posibilitatea de a explora nestingheriti. In concertul de trei ore, Malcolm Mooney a repetat neintrerupt, timp de o ora, "upstairs-downstairs-upstairs-downstairs...", pe cind urca si cobora demonstrativ scara interioara a castelului si fortind astfel prin repetare-miscare, intrarea intr-un anume ritm.

Personalitati puternice, membrii Can sint si azi implicati in proiecte muzicale individuale. Pe atunci, libertatea lor interioara, dusa pina la crearea unui stil anume (despre care voi scrie), se exprima prin "ritualurile zilnice", asa cum le numeste Holger Czukay, adica niste certuri zdravene, considerate de ei insisi a fi chiar forta creatoare a grupului si completarea vointei de a cinta si inregistra. Malcolm Mooney raminea in afara acestor certuri, fiindca ceilalti o dadeau pe nemteste, ca sa se contrazica mai in voie.

Documentul erei Malcolm Mooney este, asadar, Delay 1968. Repetitia este laitmotivul tuturor pieselor de pe album. Cuvintele-cheie, ca "butterfly" sau "waterlilies in you bathtub" sint repetate inca o data si inca o data, ca mantrele, ca frazele obsesive - si sint generatoare de ritm. Imi place mult jocul cu cuvintele, de aceea am devenit foarte atenta cind am aflat ca Mooney nu avea texte, ci urca pe scena si crea pe loc insiruiri de cuvinte care sa intre in rezonanta cu creatiile, tot atit de spontane, ale celorlalti membri. Am evitat cu mare grija cuvintul "improvizatie", deoarece filosofia grupului exclude aceasta notiune. Ei denumesc stilul lor "instant composing".

Sa spun acum ce piese mi-au placut mie cel mai mult si de ce?! pai, o data "Thief", pentru ca asa m-am impiedicat eu de Can. Tot auzeam un cintec unde un solist cu voce de risnita se misca cu multa dezinvoltura intr-un spatiu de sunete care mie imi mergea drept in subconstient. Am intrebat "ce e asta", mi s-a raspuns "Can" si asa am declansat cautarile. A doua oara, "Little Star of Bethlehem " pentru ca mantra acestui cintec imi evoca imagini superbe - "waterlilies in your bathtub" - ma duce cu gindul la lacul din parcul Circului, unde imi petreceam multe ore, in liceu, citind si scriind si despre care am citit mai deunazi ca ar fi o poarta spre alte dimensiuni. Ei, si de n-o fi asa, macar suna frumos! In al treilea rind "butterfly", pentru ca mi se pare frumos sa vad cum niste adulti mai cinta si despre altceva decit despre Lucrurile Importante ale oamenilor mari.

Ce s-a ales de Malcolm Mooney, dupa ce a facut o cadere nervoasa (Nervenzusammenbruch) si a fost fortat sa se intoarca in State? Cica ar trai prin New York si ar fi cunoscut ca un tip cu multe sclipiri. Alta sursa afirma ca ar fi pedagog intr-ale artei (Kunsterzieher), in Harlem.

Iar eu, odata ajunsa inapoi, din Hissarja, ascultam aproape zilnic la casti albumul Delay. Intr-o zi ascultam si in acelasi timp invatam sa numar pina la zece, in araba. chiar gasisem un site meserias, unde poti asculta pronuntia unor cuvinte si expresii. Si atunci m-am gindit sa fac un experiment: sa las in continuare albumul; dar sa ascult si vocea care imi soptea pronuntia corecta. Sa nu rideti, insa imi placea sa imi imaginez ca muzica imi rasuna din creier si ca numai numerele le ascult la casti: wa'hid, ithna'n, thalatha, arba'a, khamsa...

Delay 1968 are doua chestii definitorii – riffurile agasante ale lui Holger Czukay si vocea flagelata a lui Malcolm Mooney! In rest este un album tributar influentelor hard rock & psychedelia & funk ale vremii. Can sunt aici germani mai mult prin angoasele pe care le evoca, decat prin sunet. De fapt… ce se intampla in ’68 – ‘69?… Amon Duul traiau inca in extaze orgiastice… Kraftwerk (sub numele de Organisation) incercau sa tribalizeze rockul… vocalul de la Agitation Free aparea dezbracat vopsindu-si penisul, si alte trupele se aflau inca in stadii embrionare. Can (si Amon Duul II) raman totusi singurii capabili sa cante.

Initial m-a atras la album ideea piesei Thief, ascultata indelung pe repeat - Cum ar fi sa-i vorbesti lui Iisus? Nu din biserica, nu inainte de culcare si nici de pe patul de boala. Ci direct de pe cruce! Thief este confesiunea gemanda a unuia din hotii rastigniti alaturi de Hristos (o anumita traditie spune ca acest hot este primul om mantuit). Vocea lui Malcolm Mooney vine de acolo… chiar de pe cruce! Este atat de expresiva incat ajung sa vizualizez piroanele care ii strapung tendoanele, cheagurile de sange asaltate de muste, gata sa se infrupte din cadavrul in devenire… Omul traieste fiecare pasaj pe care il canta. De fapt, intregul album se desfasoara in jurul imaginilor rastignirii si mantuirii. Scena este peisajul urban, iar personajele sunt carnuri umane rastignite in cutii-doze (“nothin’ but a ham in the can”)… cutii aruncate prin statii de metrou, prin subsoluri sau purtate pe strazi de ambitii vane. O intrebare este sugerata obsedant pe tot parcursul albumului “oare chiar totul este excremental?!?”. Pare ca aceasta mica indoiala incearca sa supravietuiasca ca un fluture beteag ratacit intr-un scenariu grotesc. Un fluture care isi poarta si el propria cruce in agonie. Dying butterfly, dying butterfly, never dies… repeta Malcolm la infinit.

Nu ascult acest album cap-coada. As putea, dau drumul la CD si il las sa curga 35 de minute, dar nu simt niciodata aceasta nevoie. Piesele sunt eviscerante. Este suficienta auditia "trilogiei" centrale a albumului – Butterfly, Thief si Little star of Bethlehem si deja sunt terminat. Butterfly este cea mai dezolanta piesa Can… Malcolm intra in transa ajungand sa implore fluturele sa zboare. Timbrul vocii, falseturile si tehnica spontana de frazare sunt fantastice. Aplicate pe cheia muzicii Can… ritm, ritm, ritm!!! De remarcat rolul basului, ascuns… care produce un zgomot sinistru, constant, de bataie rapida a aripilor intr-un spatiu inchis (ex. min 4:20). La finele piesei Malcolm isi da duhul, nu inainte de a elibera un extatic YOU CAN SEE HER…… flaaaaaaaaaaaaaaaaaayyyyy… E singurul moment de pe album cand ai impresia ca se experimenteaza speranta. Probabil ca fiecare dintre noi ne vom intalni cu aceasta senzatie. In ultimele clipe. Pnoom (0:25), cu un saxofon aleator, ar fi primii pasi incoerenti ai fluturelui eliberat. Piesa confuza, scurta, terminata de un tragaci ce curma brutal viata zburatorului! De-abia acum incepe albumul…

Nineteen century man, Man named Joe si Uphill sunt pasaje schizoide, pe alocuri murdare, imbibate de mundan si finitudine. Vocea devine in Man named Joe de-a dreptul scabroasa. Singura imagine ce sclipeste pentru o clipa in miezul albumului este a departarilor arctice zarite de rastignit de la inaltimea crucii. Viziunea orizontului inghetat in alb (etern) este fascinanta...

Uphill recita ideea monotoniei ordinare in care ne este prinsa viata terestra. Putem transcende? Ne trebuie mantuire? Putem crede in ea?

Changing slowly, going uphill,
Pushing it through the sweet dream…
Dynamite just brought him down…

Little star of Bethlehem incheie albumul. Este invierea fluturelui, care colinda in continuare ca o mica stea. Apare celor doua personaje ce isi duc mai departe maruntele lor vieti fara, insa, ca lumina sa sa fie simtita. Deja speranta apare ca o realitate exterioara, paralela. Iar rastignirea este inmormantata in cotidian… Malcolm improvizeaza versurile piesei pe teme banale si insereaza la intamplare cuvintele "Little star of Bethlehem". Am scapat de fluturi muribunzi si de chinurile crucii. Leitmotivele sunt acum “popcorn after dinner” si o baie aromata cu flori de nuferi, iar in fundal se aud pasaje pop. Dar am "scapat" oare?!? Am cunoscut persoane care-mi spuneau ca Little star… este piesa lor favorita de pe album. Nu imi este greu sa inteleg de ce: este cea mai putin stresanta, cea mai apropiata de realitatea imediata.. “Soda pop is best in the morning / When you don’t have nothing to talk about”.

Departe de a fi un album al sperantei. Mai degraba un experiment masochist ce urmareste tortura unei intrebari si sugereaza preferinta curmarii integrale atat a posibilitatii eliberarii, dar mai ales a chinului. De altfel, albumul urma sa fie intitulat Prepare to meet the pnoom… A fost refuzat de toate casele de discuri!