Un critic muzical numit Joachim E. Berendt scria despre Don “Sugar Cane” Harris ca “este cel mai important lucru intamplat in materie de vioara de la Stradivari”. Revista londoneza Music Maker afirma deasemenea despre el ca este in mod indiscutabil cel mai bun (dintre violonistii de gen).
In 1971 a venit in Europa impreuna cu John Mayall atragand atentia asupra valorii sale pana intr-acolo incat s-a considerat ca in acea perioada el era adevaratul star al trupei si ca ii “cara” profesional pe colaboratorii sai. Aflat in turneu in Olanda cu Mayall, a pus ad-hoc bazele unui cvartet in care alaturi de el evoluau chitaristul Harvey Mandel, basistul Larry Taylor si bateristul Paul Lagos. Larry Taylor cantase cu Jerry Lee Lewis si impreuna cu Harvey Mandel avea sa fondeze Canned Heat. Mandel evoluase in compania celor mai multi blues- mani din Chicago si Detroit scotand patru albume sub numele sau. Paul Lagos era unul dintre cei mai solicitati bateristi de studiou din Los Angeles pentru blues si rock si il insotise pe Harris intr-un turneu cu Johnny Otis Blues. In momentul formarii grupului toti acestia functionau in echipa lui Mayall, dar nu se poate spune ca Harris i-a furat oamenii deoarece pe Lagos el il adusese in trupa iar cu ceilalti colaborase cu niste ocazii anterioare, cel mai important moment fiind aparitia la Ash Grove Club din Hollywood.
Leonard Feather, unul dintre personajele back-stage-ului anilor ’70 a spus dupa ce a ascultat cvartetul ca “Harris este intr-adevar original. El canta la vioara electrica intr-o varietate de stiluri ce acopera intervalul de la Stuff Smith la Jean Luc Ponty. Vocea sa nelinistita, care aminteste uneori de James Brown, ataca blues-ul, rithm & blues-ul dar si rock-ul. … Harris ar putea fi un mare nume atat in jazz cat si in rock.” Dar soarta lui Don “Sugar Cane”Harris a fost alta; a ramas necunoscut publicului larg, in ciuda unor prestatii pe masura sperantelor puse in el. Mayall, care a impartasit o cu totul alta soarta il descoperise pe Harris de pe vremea cand acesta canta sub titulatura “Don & Dewey”. Putini au stiut insa cine era acel Don. Daca “vina” ii apartine artistului sau daca pur si simplu el nu s-a nascut “sub o stea norocoasa” este o problema de discutat. Albumul Fiddler On The Rock ne ofera posibilitatea sa ascultam un gen mai putin intalnit, dar cel putin interesant prin particularitatile sale. Avem momente veritabile de blues, uneori apropierea de jazz depaseste limitele acestuia, in timp ce prezenta rock-ului este o constanta. Pe fondul acestor elemente sunt solourile instrumentale, dintre care cele de vioara (principale de altfel) sunt stralucitoare. Vocea, secundara, pigmenteaza piesele concepute pe structura evident instrumentala. Imprimarea albumului duce cu gandul la un concert de studiou (realizat de instrumentisti experimentati). Piesele, cu o singura exceptie sunt semnate de Harris. Aceasta exceptie este si marea surpriza a albumului: compozitia Lennon/McCartney “Eleonor Rigby”, cea mai lunga piesa de pe LP si cred eu cea mai inspirata. Dar intreg albumul este deosebit si merita din plin sa fie ascultat.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
