 |
In the Court of the Crimson King (1969)
15 Mai 2002
de Ioan Cora |
 |
Incep aceste randuri prin a spune ca King Crimson este trupa mea de suflet (nu exista dubii). Prin anii 90,91 - momentele de decoperire - exuberanta cu care ii ascultam era de multe ori vecina cu divinizarea. Era (si este) absolut incredibil cat de mult reusea sa ma miste muzica Crimson-ilor. Si aici e vorba de mai mult decat poate exprima verbul "a misca". As fi vrut sa gasesc un sinonim alaturarii cuvantului "magic" de ideea de a misca; dar riscam sa pic in ridicol. Dar de cate ori nu suntem ridicoli?
E suficient sa spun ca Genesis avea in sala de repetitii un tablou cu coperta acestui album si cu asta am zis totul. Prin "In the court of the crimson king" se nascuse un nou gen muzical: rock-ul progresiv. Grandoarea, maiestria si nu in ultimul rand tehnicitatea deosebita a membrilor trupei a bulversat lumea muzicala in 1969. Saxofon, melotron, flaut, tobe, ghitara lui Fripp, clapele lui McDonald si inegalabila voce rock Greg Lake (ulterior la Emerson Lake and Palmer) s-au ingemanat pentru a realiza un monument … o icoana la care se inchina orice muzician. Primul lucru care m-a atras la acest album este coperta. Dupa mai mult de 10 ani am convingerea ca este o opera de arta. Figura ce exprima frica, anxietate, emotie ne introduce perfect intr-o lume de care e foarte putin probabil ca vei mai scapa vreodata (sau mai degraba o vei uita). Realizarea lui Barry Godber - se pare un autoportret - reprezinta o parghie puternica in legatura dintre ascultator si muzica. Barry Godber a murit in 1970 (la 24 de ani) ... dupa acest prim si ultim strigat de disperare.
Sa fie strigatul lui "21st Century Schizoid Man"? Am fost impresionat cand am citit opinii de genul "King Crimson putea sa-si incheie cariera dupa realizarea acestei piese…". Impresionat...dar nu convins. Parca bucuria nevrotica ce ma incearca de fiecare data la ascultarea acestei piese ma face sa spun ca nu e deajuns. Asprimea riff-urilor, vocea distorsionata si compozitia revolutionara au deschis un drum ce continua chiar si in zilele noastre. O afirmatie pe cat de frumoasa pe atat de nedreapta. Urmeaza doua balade: "I talk to the wind" si "Epitaph". Imi aduc aminte ca la fiecare chef luam cu mine caseta potrivita exact la Epitaph. Era singura data cand dansam. Dar ceea ce faceam nu se putea numi dans….era o plutire ..era, poate, singurul moment cu adevarat magic din respectiva seara. Era ca si cum ai fi facut dragoste prin intermediul sunetelor.
Acum cateva luni am vazut un film. Bufallo 66. Am fost "transfigurat" - de placere - cand am vazut scena in care Christina Ricci danseaza pe Moonchild (urmatoarea piesa de pe album). Combinatia versuri - muzica - dans - film m-a facut sa descopar noi valente ale acestei piese. Chiar si versurile atat de cifrate semnate de Sinfield nu mi-au mai aparut atat de abstracte.
Ultima piesa trebuie vazuta ca o declaratie de victorie a trupei. Audierea ei este chintesentiala pentru intelegerea evolutiei King Crimson cat si a genului progresiv in general. Un adevarat hit - daca pot spune asa - al genului.
Ar fi normal sa gasesc si niste cusururi. As putea sa ma leg de cele aproximativ 10 minute "psihedelice" de pe Moonchild. Cea mai interesanta explicatie am gasit-o intr-o carte a "tineretii": Elevul Dima dintr-a saptea. La intrebarea elevului cum ca Eminescu ar fi facut un pleonasm in Luceafarul (cobori in jos) raspunsul profesorului a fost urmatorul: Vezi orologiul de vis-ŕ-vis? Vezi zgarieturile de pe el? Nu ai cum sa le vezi…. Orologiul e prea mare iar zgarieturile prea mici." (citat aproximativ)
"In the Court of the Crimson King" este un album esential pentru orice ascultator de muzica. Indiferent de gen. Este albumul care a revolutionat nu numai muzica ci si ceea ce reprezinta ea.
Il recomand tuturor celor care cred ca se afla pe drumul catre o infundatura.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
