 |
In the Wake of Poseidon (1970)
04 Iunie 2002
de Ioan Cora |
Acesta este albumul care m-a facut sa inteleg ce inseamna sa folosesti instrumentele muzicale la adevarata lor valoare. Precizia "loviturilor", sincopele, ruperile de ritm sunt cu atat mai uimitoare cand sunt amestecate cu un feeling uman. Rareori am avut senzatia vizualizarii unui instrumentist la ascultarea unui album. Am uneori impresia unei proiectii in care Giles este dezlantuit… si, parca, la sfarsitul fiecarei piese imi face chiar cu ochiul. O alta descoperire a fost melotronul (un instrument mai putin folosit in zilele noastre… Spock's Beard il mai "uziteaza"). Melotronul va fi sinonim cu perioada de glorie a prog rockului 1969-1973 si ma face sa ma gandesc la instrumentele medievale ce au fost inlocuite mai tarziu din cauza tehnicii. Am spus "din cauza" si nu "datorita"… Poate ca suna conservator… dar melotronul a fost inlocuit de computer… "In the Wake of Poseidon" a fost ultimul album cu Greg Lake la voce/bass. Performanta de pe "In the Court.." si de pe acest album nu a mai egalat-o niciodata. Indiferent ca a cantat cu Emerson sau cu Asia nu am mai simtit aceeasi dorinta, pasiune, razbunare, ura amestecate ca intr-o chimie a sentimentelor.
Ian McDonald, compozitorul de drept, parasise intre timp trupa lasandu-l pe Fripp in focurile creatiei. Obiectiv vorbind, se simte o acuta criza de inspiratie ce ma face sa spun ca Poseidon-ul este o clona nereusita a primului album. Dar e ceva ce m-a fermecat dintotdeauna. Sunt prea multe teme melodice rock si jazz ce nu se inteleg cu indiferenta. Chiar si cea mai lenta piesa - Cadence and Cascade (vocal Gordon Haskell) - iti induce o stare de liniste uimitoare. Doar e vorba de povestea a doua grouppie...
Piesele de rezistenta sunt fara indoiala: "Pictures of a city", "In the wake of Poseidon" si "Cat Food" (locul de unde a pornit jazz rockul). Cea mai putin digerabila (dar poate si cea mai valoroasa) este "The Devil's Triangle". Am ascultat o gramada de piese ce vroiau sa-ti induca stari de neliniste sau de anxietate… era ridicol. Aceasta insa chiar reuseste sa te faca sa te dai cu capul de pereti… sa ai impresia ca totul s-a terminat … ca sfarsitul este inevitabil... ca ultimul lucru de care ai nevoie este pacea. (Mai tarziu am aflat ca tema principala e preluata de la un compozitor pe nume Holsts).
Piesa de titlu face legatura intre muzica si coperta. Sinfield (textier) reuseste sa recreeze cele 12 arhetipuri ale picturii lui De Jongh;textul a fost rescris de peste 25 de ori. Personajele - asa cum spune mitologia - sunt creatii pure ale celor patru elemente fundamentale apa/aer/pamant/foc.
Ultima piesa ne ofera tocmai ce ne doream "Peace - an End". Vocea lui Lake - un echilibru perfect intre putere si armonie.
"PEACE IS THE END,LIKE DEATH
OF THE WAR."
Daca ti-a placut "In the Court of the Crimson King" e aproape imposibil sa nu te indragostesti si de acest album. Eu, cel putin, uitasem de orice pe lumea asta si, dupa trezirea lui Poseidon, am plecat in urmarirea celorlalte albume Crimson.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
