Interesat de alte sectiuni?
Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
|
|
When Day and Dream Unite (1989)
07 Octombrie 2003
de Vlad Borlea |
|
In primul rand, am constatat un lucru: nu pot sa scriu despre trupa mea preferata la un nivel acceptabil fara cel putin doua auditii in prealabil (dedicate acestui scop). E prea frustrant sa incerc sa acopar toate laturile muzicii deodata. Oricum nu se poate spune totul. Apoi, e clar ca nu se poate explica ceea ce trebuie simtit. Cum spunea cineva: "a scrie despre muzica e ca si cum ai dansa despre arhitectura"...
...Enter the Majesty!
Direct in mijlocul evenimentelor. Fara preludiu, fara pregatire, fara "disclaimere" sau alte artificii. Inca in stransa legatura cu perioada Majesty, cei 5 incep sa-si expuna viziunea asupra lumii, cu o atitudina oarecum specifica anilor '80: destul de problematizanta ca sa se ridice la un anumit nivel intelectual si totusi optimista, chiar sincera. Mai degraba un prolog decat un prim capitol al istoriei Dream Theater.
Iata o prima pledoarie pentru triumful inteligentei si al virtutilor. Daca arta unora consta in explorarea unui sentiment, unei stari de fapt etc. pana la identificare cu ele, Dream Theater au ales de la inceput o viziune de ansamblu asupra omului/umanitatii. Nu inseamna si o viziune rece, exterioara. Dimpotriva, totul vine dinauntru. Deosebit la aceasta intrare in lumea (si nicidecum in RANDUL!) elitei artistice este lipsa nevoii de orientare si definire. Sunt chestiuni care vin (sau, ma rog, veneau) natural. Dovada: structura albumului. Care structura? Nici una. Aici sunt creatii care stau foarte bine si de capul lor, fara a fi integrate undeva. De fapt, asta ar putea fi o expresie a libertatii: un segment nedefinit dintr-o dreapta (normal, infinita); nu impune limite, nici inceput, nici sfarsit. Un foarte placut haos ce nu are nevoie de vreo organizare.
Eeeh, si Dominici asta e chiar o voce de aur. Relaxat, controlat si cu un timbru extrem de inalt si rezistent. Impunator, asta e. Unele chestii s-au pierdut dupa plecarea lui. Nu spun ca trupa a iesit in pierdere (nici nu-mi trece prin minte), dar nu a mai fost la fel. Sau poate acest inceput nu e la fel. Probabil ca e o perspectiva mai corecta. La nivel obiectiv, ar fi de mentionat urmatoarele: lipseste complexitatea si personalizarea, piesele sunt oarecum naive, din punct de vedere liric se opresc la subiecte de interes general. Astea ar putea cauza nemultumirii, insa doar in comparatie cu perioada post '90.
Mai departe o sa ignor numele trupei si o sa iau albumul asa cum e (din puctul meu de vedere). Piesele au in general o structura sincera si deschisa, fara prea multe schimbari de ritm si cu orchestratii foarte naturale si placute. Exista si etalare a tehnicii instrumentale, dar cade intr-un plan mai umbrit, cu exceptia unei piese instrumentale (The ytse jam). In rest, insa, pe cea mai mare parte a albumului e exploatata latura umana. O prima tentativa de complicare a vietii apare pe The killing hand, creatie de 8 minute si ceva, structurata pe momente. Este singura piesa de pe album pe care o mai canta in concerte si pot sa spun cu mana pe inima ca aici ii simt lipsa lui Dominici. LaBrie e multivalent, dar asta a fost o sclipire, comparabil la nivel metaforic cu o eclipsa de soare = o conjunctura rara, cu efecte artistice de rang inalt.
Mi-am zis clar: nu ma intereseaza ce e, ce nu e, adevarul e ca albumul asta imi transmite un sentiment general si ma introduce intr-o atmosfera placuta, ce pastreaza foarte mult din anii '80. Dupa o vreme am inceput sa-l judec si eu destul de exigent. L-am ascultat iar si mi-a trecut :). Muzica parca zboara. E o traire de moment, intr-adevar, nu e ceva din care sa inveti prea mult, nu e nici incriptat si, deci, nu te obliga la meditatie. Nici nu reusesc sa-i gasesc un calificativ general. Exista multe componente care au efect doar impreuna.
Ma gandesc acum la Star Trek si la Data care incerca sa inteleaga sentimentele umane in mod rational, urmarind o linie logica si impartind totul in elemente... Nu ma abtin de la a-l cita pe Petrucci, care spunea despre Dominici ca nu s-ar fi potrivit cu trupa, "ca si cum Elton John ar incerca sa cante cu Queensryche"... Am invatat insa sa ma abtin de la cuvantul geniu. Nu merge. Subiectiv vorbind: albumul asta nu mi se pare cu nimic mai prejos decat celelalte. Are alte calitati si alte defecte.
Probabil ca se va rezolva si problema pierderii identitatii (lumii si artei in general). E, pana la urma, doar o chestiune de timp...
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|