 |
Sin After Sin (1977)
23 Martie 2002
de Ioan Cora |
Din totdeauna am fost uimit de un oarecare cliseu de care s-au molipsit mai toate trupele din zilele noastre. Odata cu aparitia unui nou album, toate trupele se apuca sa trambiteze faptul ca este vorba de cea mai buna realizare a lor de pana atunci. Nu e oare ciudat? Chiar asa sa fie !? Sa fie vorba doar de suisuri? Din cate stiu eu, doar Deep Purple a avut curajul sa spuna altceva. Asa vreau sa gandesc si despre Judas Priest la momentul 1977. Vreau sa cred ca fiecare dintre ei a spus ca "Sin after Sin" este un album mai slab ca "Sad Wings" dar ca aceasta era singura solutie de a-si regasi propria identitate. Si de data aceasta vom gasi influente Zeppelin, Uriah Heep sau Deep Purple... Dar toata aceasta amestecatura reuseste sa scoata in evidenta ceea ce va deveni mai tarziu inconfundabilul sound Judas Priest.
Ma vad pus in situatia sa privesc acest album dintr-o postura neutra. Cand vine vorba de muzica, notiunea de neutralitate poate parea putin meschina. Este echivalenta cu incapacitatea de a intelege sau de a-ti recunoaste aceasta incapacitate. De cate ori n-ai auzit oameni ce spun ca albumul ala sau celalalt nu le spune nimic? Nu vreau acum sa fiu luat de vorbe si sa spun acest lucru, dar situatia este generata chiar de "problema" priestilor: Cautarea propriului eu.
Chestia asta cu "eul" ma face sa ma gandesc la perioada copilariei 14-18 ani cand incercam sa ne regasim ..sa ne descoperim. Cand vrem sa facem un milion de chestii. Pentru noi pare destul de interesant (exciting) dar cei din jur ne privesc cu un fel de neutralitate ingaduitoare. Si uite ca am ajuns sa vorbesc de adolescentina trupa Judas Priest....
Si iata povestea "adolescentei": "Sinner" este primul strigat. O piesa plina de ritm dar lipsita de consistenta. Parca stiind ca lucrurile nu au iesit cum ar fi trebuit, urmeaza un excelent cover Joan Baez "Diamonds and Rust". Este unul dintre cele mai bune cover-uri ce le-am ascultat pana acum. Priestii reusesc sa capteze partea cea mai interesanta a piesei - antagonia diamante/rugina - si sa o transpuna perfect in plan muzical. Parca "imbatati" de reusita anterioara, incearca din nou o compozitie proprie "Starbreaker". Nici de data nu reusesc sa ma "rupa". Ceea ce urmeaza - "Last Rose of Summer" - va ramane un punct de referinta in concertele Judas Priest. Inca din 1977 era clar ca cele mai frumoase blues-uri vor proveni din aria heavy-metal. Pe tot parcursul piesei ai impresia ca te afli undeva la granita dintre soft si heavy. Astepti mereu o izbucnire... ce nu apare. Excelent!!!Urmatoarele trei piese "Let us pray" "Call for the priest/Raw Deal" si " Here come the tears" sunt mult prea incarcate de diferite directii muzicale si de multe ori se pierd in teme mult prea simpliste. Insatisfactia creata de aceste piese este cauzata (zic si eu) de nerezolvarea acestor teme. Schimbarile de ritm sunt prea artificiale si haotice. Cautari...Cautari... Finalul albumului, "Dissident Aggressor", reprezinta maturitatea. Este piesa pe care toti muzicienii reusesc sa inteleaga care este directia ce o vor urma. Este momentul in care spun 'Adio adolescenta'...
Hmmm.. Adio adolescenta??? Chestia asta ma face sa ma gandesc la un amic care a gasit explicatia sintagmei "Rock-ul a murit!!!".
"Bai Cora! Nu stiai ca noi traim viata de dupa moarte!?"
20 Martie 2002
Recomandare online-shop
25 Martie 2002
Horia Diaconescu
Am ascultat Sin after sin dupa ce cunosteam deja toata discografia Priest. A fost ultimul Priest pe care l-am gasit. Nu-l avea mai nimeni. Imi amintesc ca l-am gasit intr-o cutie sub patul unei verisoare, in timp ce ea se gatea de nunta. Toate casetele cu rock fusesera facute cadou, mai putin Sin... pe care nimeni nu-l dorise. Dupa atatea auditii ale celorlalte albume Priest, oricat de curios as fi fost, acest Sin after sin nu mai avea ce sa-mi ofere. Cred ca este cea mai slaba creatie a perioadei Halford, alaturi de Point of entry.
Daca pe Sad wings of destiny trupa experimenta cu influentele si picatura de inspiratie intr-un mod sincer si interesant, Sin after sin apare ca un album facut in graba, parca rezultat al betiei succesului anterior. Preotii au vrut sa pacatuiasca din nou insa... doar atat, avand deja o anume idee despre ceea ce vor. Poate ca nici nu era nevoie de mai mult: Sabbath-ul era in agonie, primul Motorhead era refuzat de casele de discuri, in acel an Steve Harris tocmai facea cunostiinta cu domnul Murray, iar publicul vremii dorea ceva mai greu, poate ca dorea ca Priest sa scoata album. Sin after sin a fost mai mult un album de rodaj decat o experienta artistica. Nivelul albumului este dat de piesa banala de deschidere - Sinner, un ritm generic, chitari moi chiar si pentru acea vreme, un refren aproape pop si versuri puerile. Restul melodiilor, cu trei exceptii, sunt la fel de banale si albumul lipsit macar de un feeling de unitate.
Doua piese merita ascultate: Dissident aggressor si Diamonds and rust. Poate si Here come the tears. Cam atat.
|
