Aparitia acestui album nu a trecut neobservata. Revista London Oz il critica pe Stewart pentru lipsa de calitati interpretative. Ca "bile negre" erau semnalate ponderea prea mare acordata solisticii vocale, care nu s-ar fi ridicat la nivelul pretentiilor emise, vocea uneori nazala, uneori iritanta ("ca si cum interpretul ar fi performat racit fiind") sau banalitatea ideilor care stau la baza pieselor muzicale. Dar, se considera in recenzie, compozitiile erau "valabile", ridicand albumul la nivelul unei mari realizari de gen. Se recunostea de asemenea calitatea de textier (eu as spune poet} a artistului. "Stewart stie mai bine decat oricine de azi sa scrie texte de folk. El fara a se complica acolo unde Dylan se lanseaza in elipsele sale sau unde Paul Simon pluteste in toanele si fanteziile lui romantice, ramane cu picioarele pe taramul realitatii tangibile".
As remarca rolul constructiv al criticii de inalta calitate, care nu demonteaza de dragul de a distruge si nu se grabeste sa ridice in slavi nume care au ajuns sa fie mai mari decat opera. Compararea lui Stewart cu Dylan si Simon este o carte de vizita in sine, cu atat mai mult cu cat luam in calcul si contextul in care a fost facuta. Si compararea artistului {la aparitia Love Chronicles) cu nume mari nu a fost accidentala. Weekend Scotsman, care considera piesele albumului, deosebit de personale, pline de compasiune ca fiind directe, cinstite, neimpodobite inutil si sunand firesc, consemna: "Oh that a Mike Heron, a Ray Davies or a Paul McCartney had set them to music!". Rasfoind prin presa vremii m-am oprit asupra unui ultim articol la care voi face referire aici. "Nici o lauda nu este prea mare pentru acest album in care Stewart canta despre oameni si locuri. Tipul de oameni pe care ii intalnim in fiecare zi, tipul de locuri pe care le vedem in fiecare zi."- Kettering Leader
Remarc prezenta lui Jimmy Page pe acest album de folk. Faptul nu este accidental nici in cariera lui Al Stewart nici in muzica progresiva, rock sau folk, in general. Alaturi de Stewart ii vom putea intalni pe albumele urmatoare pe Rick Wakeman, Graham Hunt sau Tim Renwick {2nd guitar in Pink Floyd – de la scindarea Watters-Gilmour pana in prezent}. Impreuna cu Cat Stevens sunt {pe niste albume} Chick Corea, Peter Gabriel, …; pe Led Zeppelin4, alaturi de Plant apare in "Battle For …" Sandy Denny, solista vocala de la trupa de traditional folk rock Fairport Convention; Jimi Hendrix canta alaturi de folk-istul Stephen Stills pe primul sau album solo; James Taylor, alt muzician de folk il are ca invitat in albumul One Man Dog pe John McLaughlin. Cel mai surprinzator exemplu pe care il pot da este colaborarea putin cunoscutului in Romania, Tim Hardin, tot om de folk, cu muzicieni de jazz precum cei de la Oregon sau Weather Report! Interesant in toate cazurile este faptul ca in aceste colaborari, invitatii se pliaza pe idea proiectului la care participa. Avem ocazia de a-i urmari pe muzicienii care ne intereseaza facand si altceva decat ceea ce ne-au obisnuit.
Revenind la Love Chronicles: Al Stewart ne face martorii unei parti a vietii lui afective. Isi pune sufletul "pe tava". Daca dorim ii putem fi confidenti. Dar oare nu regasim in elementele existentei sale americane acel ceva care nu tine de specificul local, economic ori cultural? Am sentimentul, ca atunci cand am citit J D Sallinger – The Catcher…, Nine Stories … ca lucrurile de care iau cunostinta se regasesc in mine. Spiritul narativ este foarte puternic. Muzica sustine intr-un mod coerent "libretul". N-as putea alege in cazul albumului discutat o piesa in dauna alteia. Cuvantul cheie al prelegerii este "auditia". Un album pe care il recomand si ale carui ultime versuri sunt; "And all the girls I ever loved have left themselves inside me"
01 Ianuarie 2006
Amazon.com
|
