 |
Ummagumma (1968)
07 Decembrie 2003
de Ioan Cora |
 |
Din punctul meu de vedere Ummagumma este de departe cel mai bun album Floyd aparut vreodata. Punctul asta (de vedere) trebuie vazut prin prisma unui ascultator de muzica - in speta eu - pasionat de laturile obscuro-psihedelo-repetitive ale muzicii si mai ales de spiritul ce razbate atat de evident din piesele ascultate de pe acest album. Pornind de la coperta - o demonstratie de virtuozitate a celor de la Hipgnosis ....... Dar sa ne oprim putin aici. Ce e asa iesit din comun la ea? In afara de faptul ca, daca ne uitam cu mare atentie, personajele isi schimba locurile si foarte foarte putin pozitia...ce ar fi de spus? Pai hai sa le enumeram:
1. Ideea de tablou in tablou. O chestiune simpla la prima vedere, dar care poate naste diferite speculatii.
2. Unde este realitatea si unde este fotografia? Nu cumva ceea ce vedem pe coperta este un poster, iar imaginea din stanga este o fereastra spre realitate? Cineva poate spune ca imaginea din stanga este clar un tablou..doar se vede rama si sfoara ce o tine agatata de perete! Ok! Si atunci cum explici tabloul din tablou...din tablou...Pana la urma nu poti gasi o explicatie clara. Doar asta era trick-ul..nu!?
3. Schimbarea personajelor in fiecare din imagini ne asigura de importanta fiecarui mebru al trupei. Fiecare din ei a compus o piesa (cu un plus pentru Waters). Si de altfel fiecare ocupa la un moment dat prim planul.
Cred ca este una din primele coperti de album ce foloseste elemente picturale renascentiste(si postrenascentiste) ambalate intr-un cadru al artei pop. De altfel Hipgnosis a revolutionat ideea de coperta si de ce trebuie ea sa reprezinte in contextul muzical. (Pe marginea acestei imagini se pot enunta nenumarate idei. Chiar mi-ar placea sa aflu si alte opinii..Ce zici de rolul sticlei sau afisului (discului)?)
Revenind la muzica, trebuie amintit pentru inceput ca Ummagumma este compus din doua parti. Un album de studio si unul live.
Albumul de studio:
Un Pink Floyd experimental ce depaseste usor limita excentricitatii. Sunete abracadabrante, muzici sisifice sau cum unii carcotasi ar spune 'Avangarda de dragul avangardei'. Cuvintele sunt insuficiente pentru o muzica ce parca incearca sa demonstreze ca si notele muzicale nu ajung pentru genul de exprimare propus de Floyd. Atmosfera de straniu este produsa de un fel de hai sa-i zicem exhibitionism muzical. Este una din cele doua piese compuse de Waters cu numele (extrem de scurt!) de Several species of small furry animals gathered together in a cave and grooving with a pict. Am "inteles-o" recent cand am avut ocazia s-o ascult in niste conditii mai speciale. Ma aflam pe o terasa ce avea o boxa afara si alta intr-o incapere. Zgomotele 'micilor animale' din pestera s-au transformat (datorita efectului stereofonic) intr-o adevarata discutie...muzicala. Strigate...tipete de pasari...gangureli...maimute isterice....Toate se auzeau ba afara ba in interior. Socul a fost puternic. Oamenii aflati la alte mese incepusera sa priveasca speriati spre incaperea de unde se auzeau acele sunete ciudate. Recunosc ca am savurat efectul generat de Floyd. Am citit pe fetele catorva 'Cine naiba mai sunt si aberantii astia?' ..sau...'Cine sunt aberantii care asculta?'.
Piesa de deschidere - Sysyphus - compusa de Richard Wright ar fi putut foarte bine sa inchida aceasta prima parte. Reuseste atat de bine sa-ti induca starea de lucru fara sfarsit incat iti este foarte greu sa te trezesti chiar si pe digerabila Grantchester Meadows (Waters). Daca Narrow way este in tonul albumului..nu acelasi lucru il pot spune despre piesa semnata de Nick Mason - The grand vizier's garden. Niciodata n-am reusit sa inteleg ce s-a vrut de fapt cu ea....si aici le dau dreptate celor care spun ca experimentalul trebuie sa fie marcat de niste limite. Simple sunete intamplatoare nu pot fi considerate muzica doar de dragul lui Mason. Pacat... Putin a lipsit pentru implinirea perfectiunii.
Albumul live:
Eeee... Aici e aici. Daca nu ai ascultat niciodata cele patru piese live de pe Ummagumma se cheama ca n-ai ascultat Pink Floyd. Astronomy domine, Careful with that axe, Eugene, Set the control for the heart of the sun, A saucerful of secrets sunt ca un mesaj de adio ..de incheiere a unei etape. Un fel de a spune: Aici am ajuns!
Punctul culminant este dat de piesa ce nu aparuse pe unul din albumele anterioare (Careful...) Eu n-am auzit pana acum fan Floyd care sa nu fi urlat terifiat la tipatul descatusant, eliberator (din jurul min 4). Totul se invarte in jurul acestui tipat ce a reusit performanta sa fie cu adevarat infricosator. Intreaga energie acumulata de Astronomy explodeaza. Urmatoarele doua piese par a avea un efect de panaceu. E ca si cum ar fi trecut peste noi un cutremur sau o boala. Iar Set the controls... iti da senzatia de reconstructie sau convalescenta. Ultima piesa ne intoarce din nou in haos. Cam asta e ideea albumului (cred eu): Haos - Dezastru - Regenerare - Haos. Pentru a intelege muzica si ideile comunicate de Floyd este necesara o deschidere maxima. Iar una dintre ele e ca haosul este o forma de organizare.
Ummagumma (in latina o specie de fluturi/in jargon a face sex) a marcat un capat de drum in istoria muzicii psihedelice/experimentale. Dupa acest album nimic nu a mai fost la fel. Floyd a reusit sa gaseasca acel echilibru perfect intre muzica si experiment. Ceea ce ramane de consemnat e ca ceea ce a fost un capat de drum pentru Pink Floyd a constituit un inceput pentru altii.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
