Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
|
|
Intr-o dupa masa m-a vizitat o vara. Dupa ce am schimbat conventionalul "ce faci"... a inceput sa-mi povesteasca despre viata ei, realizarile sale, cum s-a organizat, minorele esecuri dar, ah... grozavele reusite. Nu ca m-ar fi deranjat siguranta ei - vezi asta la tot pasul - dar nu ma puteam abtine sa nu ma gandesc la mine, un usor disconfort... la dezorganizarea mea, lipsa de entuziasm. Am intrebat-o daca o deranjeaza niste muzica. Nu, evident ca nu. Am ales o piesa pe care o luasem de pe Kazaa in seara precedenta: Moonspell - The antidote. Si am lasat-o... cateva ore. Nu cunosteam versurile, auzeam doar "Here's to the eve / Of the day which will never come", vocea lipsita de vlaga si alunecarea. O asemenea muzica era exact de ce aveam nevoie ca sa dispara senzatia de nereusita, de frustrare, ca sa se schimbe intr-un fel de paralizie... "of the day which will never come". Era ceva obsedant. O asemenea stare de mister, de nevoie de acordurile acelea nu am mai trait. Am inchis ochii la un moment dat si am cazut complet. Nu am mai fost niciodata atat de aproape de muzica. Doar ca momentul acela UNIC a depins de un eveniment absolut intamplator. Vara mea putea sa nu vina si eu sa nu aleg The antidote. Nu pun la indoiala calitatea muzicii (!)... ma gandesc numai la posibilitatile care exista, la lucrurile care s-ar fi putut intampla... dar nu s-au intamplat. O piesa nu era la locul ei.
Faptul ca Moonspell a scos un asemenea album in 2003 reprezinta o surpriza. Unele voci afirmau ca Darkness and hope ar fi o intoarcere la stilul vechi. Ma abtin sa comentez ca "wolves are back". Oamenii isi doreau (isi doresc) un nou Wolfheart. Nu au inteles ca ecuatia Moonspell = Wolfheart a fost valabila doar pentru perioada '95-'96. Nu agreez ce au facut dupa, dar-pana la un anumit punct - le pot intelege nevoia de a se schimba, de a experimenta. Chiar dupa prima auditie a albumului The antidote mi s-a conturat ideea ca am de-a face cu o trupa noua (fata de perioada mult invocata). Furia, emotia necontrolata, permanenta asociere moarte-erotism, entuziasmul au fost inlocuite de o atitudine... indraznesc sa spun mai rationala. Versurile nu se mai revarsa ca un suvoi si ideile sunt mai condensate. Cuvantul are astfel o greutate mai mare. Am ajuns la viziunea asta asupra albumului dupa mai multe ascultari. Riscam sa traiesc o experienta cu o semnificatie univoca, sa nu trec de obsesia pentru anumite piese.
The antidote are insa o structura foarte coerenta si toate piesele dezvolta aceeasi tema: moartea. Maturitatea lui Fernando se observa tocmai in abordarea acestei "probleme" - o analizeaza pe plan liric din mai multe unghiuri, in fiecarea piesa existand o viziune oarecum diferita asupra sfarsitului. Piesa In and above man este cea mai "grea" cu inceputul acela tulbure la chitara si vocea puternica a lui Ribeiro. Canta de parca i-ar lua foc gatul, spunea o prietena. Se vorbeste despre moartea inerenta fiintei, dar care nu este constientizata cu adevarat "The End which is ours / Unclear still /The thirst growing stronger / AND YOU STILL WON'T BELIEVE". Dar ce mi se pare incredibil sunt tocmai aceste patru cuvinte - in and above man - moartea in om, dar in acelasi timp deasupra sa, controlandu-l. Urmeaza Everything invaded... "in the first morning light the touch of death covering skies" - prezenta acesteia, coplesitoare, inca de la inceputul existentei. Am imaginea celui care se intreaba cu nedumerire "how did you get inside me", de la fascinatia sa "still all fascinated" pana la frica "all the fears insipred" si ale carui trairi culmineaza in acel solo de chitara... ca sa ramana marturisirea neputintei si a nestiintei in fata ei "tell me will it hurt/when you get outside of me"... si apoi acceptarea - siluita sau de buna voie? - "I am a son of your and I am coming back; I am a son of yours/and I am giving up". Si ajung din nou la piesa de titlu. Motivul setei, care revine - intalnit mai intai in In and above man "the thirst growing stronger", si in The antidote "And all the thirsty/can now approach", sugereaza o evolutie a trairilor de-a lungul albumului. Si daca pe primele patru piese au existat doar trimiteri la ea, in acest moment apare... revelatia, moartea se dezvaluie, asemeni unui zid urias care a existat dintotdeauna in fata ta, dar pe care abia acum il poti vizualiza in totalitate: THE ANTIDOTE.
Albumul se incheie prin As we eternally sleep on it. La prima ascultare aveam tot timpul senzatia ca o sa izbucneasca, ca o sa fie ceva greu, doar de dragul de a fi si ei 'grei' si atunci s-ar fi dovedit total nesinceri, incercand sa recupereze o imagine intunecata (la fel ca pe From lowering skies, trebuie sa o spun). Simteam ca era acolo ceva foarte fragil si deosebit, dar care ar fi putut fi distrus cu usurinta. Insa nu... si aici ar trebui cateva randuri goale, o pauza... Este piesa cea mai completa de pe album. Fiecare moment il pregateste pe urmatorul si nu exista nici un sunet strident, in discordanta cu celelate. Daca pe The southern deathstyle isi permit sa sfideze moartea, sa vorbeasca despre sinucidere ca si cum nu s-ar referi la o experienta proprie "Bullet, root, blade and rope / All hold so DEAR!", aici trairile sunt veridice, umane: durere provocata de iminenta mortii, neputinta "what's left of the man / I had within / Now gone forever"... luciditate privind in urma "And yes we all believe in cruelty / We breed it out so easily", dar mai ales moartea golita de orice promisiune "When nothing else is supposed to be"... si apoi cuvintele "as we eternally" tot mai rar, ca o soapta... S-a dizolvat complet sau doar noua ne este imposibil sa o mai auzim? Cred ca valul acesta - de mister - il ridica Fernando prin versurile sale.
The cup is empty
Shall be filled no more
And all the thirsty
Can now approach
|
