| Paradise Lost |
Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
|
|
 |
Acu doua saptamani a fost ziua unui prieten pe nume X. Gagiul e olandez si face chitara prin Cirith Gorgor, Leprechaunian plus o trupa al carei nume mi-e imposibil sa-l pronunt, daramite sa il tin minte (l-am vazut o singura data scris intr-un logo indescifrabil si am aflat ca inseamna Porcul Negru, iar semi-albumul a fost tras intr-o cocina). In fine, ideea e ca am mers la ziua omului pe ninsoare cu o sticla de alcool de politete si un CD de ascultat in timpul chefului, pentru orice eventualitate. Eh, povestea zice ca CDul era taman Icon. Cheful s-a lasat cu o fata de masa arsa si un parbriz spart care au fost puse in carca lui X, evenimente neplacute care s-au intamplat in timp ce rula Icon. In noaptea aia am lasat la o parte pretentiile intelectuale, experimentele nonconformiste, planurile de viitor si am ascultat albume care au bucurat tineretile oricarui ascultator de rock mai tanar de 30 de ani: Master of Puppets, Painkiller, Angel Dust, Wolfheart (ghiciti voi trupele) si, evident, Icon.
Icon este o achizitie obligatorie pentru oricine a trecut macar tangential prin metal. Ascult albumul cu regularitate de 10 ani incoace si nu cred ca ma voi satura vreodata de el. Am schimbat casete Roton de trei ori pana am gasit un exemplar pe care sa fie inregistrata si ultimele doua piese (bizar obiceiul unora de a inghesui albume de 50 de minute pe banda de 40). Am facut chefuri in liceu cu albumul asta, am facut chefuri in facultate, l-am trecut prin toate casetofoanele din Ardeal, pana s-a facut banda stravezie, am facut rost intr-un tarziu si de CD si cunosc versurile pe de rost...reclama mai buna decat asta nu pot face, draga Nick Holmes.
Prestatia trupei este impecabila, pornind de la elemente doom, cu o revenire de bun augur la elementele gotice. Muzica este convingatoare si apasatoare, versurile descriu apocalipse universale si apocalipse individuale, cu accent pe concepte biblice, fara sa alunece in gratuitati sataniste si mistouri ieftine. Solourile de chitara sunt cumplit de vii si agitate, iar piesele pe ansamblu sunt semnificativ mai complexe decat pe Shades of God. Tempoul a crescut, multe din refrene sunt fredonabile, astfel ca linia melodica sustinuta de cuplul voce-chitara da tot farmecul albumului. Holmes si Mackintosh se delimiteaza fara indoiala de restul trupei iar in fotografii se observa ca au inceput sa se barbiereasca, transformandu-se din pustnici in rockeri respectabili.
Albumul trebuie ascultat cu versurile in fata si cu urechea pe chitara. Probabil un ascultator neinitiat se pierde la primele auditii dar oricui are ezitari ii recomand sa se tina cu dintii de albumul asta. Imi ofera surprize chiar dupa atatia ani de ascultare si este unul din materialele care mi-au cimentat preferintele muzicale. A, si nu, nu e chestie de gusturi, albumul e mai mult decat metal, e beton armat.
|
