| Paradise Lost |
Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
|
|
 |
Anul 1997: dupa unii "inceputul sfarsitului", dupa mine un an surprinzator in muzica si nu doar in metal (parca atunci s-au reformat Modern Talking, nu?). Se face ca ascult diverse chestii la radiocasetofonul menit sa inlocuiasca walkmanul de care pomeneam in cronica precedenta. Recunosc ca la data cu pricina mai acordam inca atentie la ce se dadea prin mass-media; asa se nimereste ca intr-o seara tarzie de primavara-vara eram cu urechea pe o emisiune radio unde mi-a fost dat sa aud primele piese de pe albumul One Second... emisiunea era bruiata, cate o voce se baga in piese cand mi-era lumea mai draga, asa ca multa vreme nu am fost sigur ca ce am auzit am auzit corect.
Au mai durat luni bune pana sa aud o piesa pe un CD promo Metal Hammer (cred) si primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost ca era vorba de Babylon Zoo, la mare moda pe atunci. Ei bine, nu, era Paradise Lost si de asta m-am lamurit cand am vazut primul clip promovat, "Say just words". Am mai rasfoit niste reviste si mare mi-a fost mirarea sa vad ca toti membrii trupei purtau acelasi tip de geaca pe care il purtam si eu la vremea cu pricina. Mai mult, le disparusera pletele, abia ce mai aveau cate-o mustacioara, iar Aaron Aedy semana leit cu un personaj din serialul "Caracatitza", daca-l mai tineti minte. La vremea cu pricina, spiritul meu de "metalist adevarat" a fost supus unor indoieli de tot felul si n-am avut liniste pana n-am facut rost de CD.
Asta ar fi povestea, dar nu-s sigur ce ar trebui sa spun in cronica albumului. Cert e ca l-am ascultat aproape zilnic in lunile care au urmat. Se face ca erau si personaje feminine in jurul meu care l-au gasit genial si, in contextul asta, cred ca se gasesc martori sa spuna ca as fi zis ca intr-adevar One Second e genial.
Am trecut repede peste comparatiile cu Babyon Zoo pentru ca albumul oferea mult mai mult. Partile neplacute ar fi ca se face abuz de clape, in conditiile in care trupa nu avea (si nici nu are) clapar. Chitara lasa multe spatii libere, au disparut solourile prelungi de pe albumele precedente...Majoritatea pieselor urmeaza aceeasi structura, cu doua strofe si refrene repetate pana la consumarea melodiei, sustinute instrumental si de cate un intermezzo de clape. Partea placuta e ca partile neplacute aproape nu conteaza. E vorba de un album de refrene memorabile, puse perfect in valoare de sound-ul inovator adoptat. Clapele suna perfect si acopera cam tot albumul. Cireasa de pe tort este vocea lui Holmes care suna perfect, fara nici o legatura cu grohaitul tineretilor pierdute. Cu fiecare album chitara a lasat tot mai mult loc pentru desfasurarea lui Holmes iar pe One Second el duce tot greul. In consecinta, versurile se scurg in urechea ascultatorului contribuind mult la atmosfera. Subiectele atinse, de la acest album inspre viitor, devin cu desavarsire intime, renuntandu-se la abordarile descriptiviste cu iz gotic sau baroc. Apocalipsa a devenit individuala, in sufletul fiecaruia, si fiecare e responsabil de modul cum ii face fata. Holmes stie cum sa se apropie de ascultator, iar trupa se rezuma la a-l acompania.
La o judecata rece si tehnica, albumului ii lipseste complexitatea unui Icon, iar soundul este unul aerisit, cu elemente moderne (Babylon Zoo) si cu trimiteri in trecut, la gotic rockul anilor 80. Dar calitatea pieselor nu lasa loc la judecati reci si tehnice. Prinde din prima si nu te lasa niciodata, fiind deschis unei foarte largi categorii de ascultatori potentiali cu preferintele intinse pe ultimii 20 de ani de rock.
|
