|
Tacerile din piept (1996)
25 Februarie 2004
de Ioan Cora |
- Buna ziua domnule Andries! Mergeti cumva la studio pentru inregistrari? - Da..!? Dar cum de stiti asta? - Am vazut un zambet de satisfactie pe fata dumneavoastra....
Dialogul imaginar de mai sus a incercat sa surprinda intreaga atmosfera de pe acest excelent album. Un album promotional si in tiraj mic (asa scrie pe sit-ul oficial) care m-a facut sa descopar unde sta ascuns farmecul artistului. Mi-am dat seama ca Andries nu trebuie sa ramana in constiinta publicului prin cantecele protestatare sau prin ironiile la adresa cotidianului. El trebuie sa cante (vorbeasca) despre dragoste. Si nu la modul romantic, telenovelistic asa cum ar fi tentata marea majoritate a "artistilor". Ci in felul pragmatic andriesesc. Asa cum se intampla pe Tacerile din piept. Lipsa acompaniamentului si a sunetului sticla de pe albumele pentru marele public au declansat o impresie mai putin obisnuita. Am exclamat de placere chiar de la prima auditie. Ia uite mai!? Nu credeam ca o sa mai descopar vreun album facut de Andries de care sa fiu surprins la modul placut. Straniu... Nu!? Sa-si piarda Andries naturaletea cand canta impreuna cu alti muzicieni? Sau care ar fi explicatia?
Incercand sa privesc compozitiile la modul obiectiv ar trebui sa spun ca albumul e monoton... ca sunt destule piese sau teme ce le intalnim si pe alte albume... ca se simt influentele altor cantautori celebri... Dar nu-mi vine in minte alt artist roman care sa comunice cu atata sinceritate placerea de canta - acel zambet de satisfactie. Tacerile din piept face parte din categoria albumelor ce trebuie ascultate; nu doar auzite. Ascultat in singuratate la modul fizic, dar impreuna cu Andries la nivel telepatic. Acelasi sentiment l-am trait ascultand albumele lui Nick Drake sau Al Stewart. Si totul datorita faptului ca Andries nu mai e protestatar (=anacronic) si pretios. E doar sincer. Toate aceste impresii (placute) ma lasa cu o nedumerire. De ce Tacerile din piept nu a fost editat intr-un tiraj comercial? Sa fie de vina doar impresia artistului ca, prin ascultarea pieselor de pe disc, vom intra in intimitatea lui? Sau nu i se potriveste acel zambet de satisfactie?
|