Pana in 1972 grupul a evoluat aproape in exclusivitate in galerii de arta, in sustinerea unor expozitii grafice sau de sculptura, ceea ce se poate conecta viziunilor muzicale ale creierelor trupei - doi studenti la conservatorul din Duesseldorf - Ralf & Florian. Coperta tipica artei pop, si noul nume, Kraftwerk (= "centrala electrica"), lasa de inteles ca a avut loc o schimbare, nu neaparat in calitatea muzicii, insa in ideologia propusa si coerenta ei. Daca pe improvizatiile Tone float avem de a face cu o manifestare mai degraba dadaista, in care spontaneitatea si irationalul sunt in prim plan, incepand cu Kraftwerk I, trupa imbratiseaza principii geometrice. Asa cum in anumite viziuni grafice linia dreapta si culoarea devin principale elemente de conceptie, abordarea de fata traseaza compozitiile prin ritmica si textura. Idei deloc noi in lumea artei, insa promovarea lor in context pop & rock ia astfel startul printr-un intreg album de asemenea factura (la alti performeri, precum Faust, Soft Machine, Amon Duul II sau Can intalnim viziuni similare, insa in structuri diversificate).

Muzica s-a transformat, devenind repetitiva si simpla. Ralf & Florian au concediat ceilalti membri, angajand doi percutionisti - Klaus Dinger si Andreas Hohmann. Cand auzim doi bateristi pusi la lucru, nu putem ignora ca nu toate trupele aveau sansa unui omnipotent zeu ritmic precum Jaki Liebezeit (Can). Dar, ne consolam cu faptul ca muzicienii se unesc intr-o suflare catre imprimarea unui ritm ciclic, care in absenta loopurilor programate, este realizat pe claviaturi, flaut si baterie (Ruckzuck) - filtrate prin diverse oscilatoare de conceptie proprie. Stridenta si anarhia unui Tone float au fost inlocuite de o disciplinare a sunetului, care face materialul ascultabil, desi in continuare sunt de comentat redundanta vs minutaj.

Ambientul-industrial al celor patru piese ale albumului se prezinta rece, aproape vidat de sugestivitate. Se poate vorbi indelung pe tema expresivitatii unor linii, forme, culori in cadrul unor reprezentari vizuale minimaliste si abstracte, atata vreme cat aceste lucrari beneficiaza de un discurs de prezentare suficient de puternic si indraznet, care sa sustina realizarea de-a lungul timpului. Conform declaratiilor trupei, discursul Kraftwerk la nivelul anului 1971 urmareste identificarea cu puncte principale ale curentelor de la inceputul secolului XX - "evacuarea" omului din arta, abstractizare, contemplare a formelor, anulare a conventiilor etc.

Piesa de deschidere: Ruckzuck - moment pe care il voi descrie drept "dans experimental". Debuteaza cu un ritm liniar, agreabil urechii, chiar miscarii, peste care se aplica un efect voios de clapa/flaut. Un inceput ce nu comunica aparent nimic, decat ca este strain de rest. Compozitia ocupa insa opt minute, dupa primele trei fiind adusa la norma albumului prin zgomote ce se interfereaza si fanatizeaza ritmul. 35 de ani mai tarziu, momentul devine neinteresant. Einsturzende Neubauten vor rezolva problema mult mai provocator, inregistrand un Tanz debil.

Stratovarius - o piesa realizata prin aportul viorii electrice procesate. Deraierea numelui celebrului lutier italian pare o blasfemie infinita, pentru 12 minute in care nu se canta nici o nota. Doar textura, impresurata gradat de percutii, care se indeasa cu nesimtire pentru distrugerea ei. Un manifest care poate anunta nasterea unei noi "arte", la fel de bine ca si avortul ei.

Megaherz, dupa cum spune si numele, este mai mult (sau mai putin) decat muzica. Este unda, evidentiata sonor de o textura a carei densitate variaza pe parcursul a peste noua minute. Ar putea concretiza o obsesie a autorilor catre abstractizari ultime sau puritate a perceptiei. 

Vom Himmel hoch - cele zece minute la care de trei decade se inchina realizatorii sau ascultatorii de muzici industriale. O textura sinistra, bombardata de explozii produse prin distorsiuni de basi - piesa parentala pentru industrial, post-industrial, noise etc.