Un album excelent! Poate cel mai tare din discografia lui Brian Eno. Desi chiar plasarea in contextul discografiei solo pune probleme... Poate doar ca o continuare/raspuns la Roxy Music sa aiba logica! Multi spun ca este o piatra de turnura si o referinta in istoria glam-rockului. Are toate atributele necesare - exuberanta, gratuitate, aluzii sexuale, refrene lipicioase - pana si Brian Eno pozeaza cu o figura androgina si isi descrie muzica de pe album ca fiind... bisexuala. Insa ar fi nepotrivt sa limitam Here come the warm jets la eticheta glam. Poate pop experimental ar merge mai bine! Sau dambla de progresisti!

Pe Here come the warm jets intalnim 30 de muzicieni din elita rockului britanic, intre care: Brian Eno, Phil Manzanera si Andy Mackay (fostii sai colegi din Roxy Music), Robert Fripp si John Wetton (King Crimson), Robert Wyatt (Soft Machine, Matching Mole), Bill MacCormick (Matching Mole), Chris Tomas (a mixat Dark side of the moon) etc. Nu-i de mirare ca albumul este mai mult decat glam. Pare mai mult un experiment cu senzatiile. Ca si cum intreaga echipa si-a pus eforturile in a face ascultatorul sa asimileze niste bizarerii fara sa realizeze. Ca si cum popul saizecist a fost luat dupa umeri de niste meseriasi spunandu-i-se prieteneste "hai sa vedem ce scoatem din tine"...

Inainte de toate, albumul este ascultabil, este chiar irezistibil... Fiecare cantec ofera cate o mica surpriza ce devine imposibil de uitat. Si de aici apar ciudateniile. Parca Brian Eno se joaca intre candoare si insinuare. Piese pop gingase, alternate cu pasaje stranii in care albumul da impresia de deraiere, care insa nu este niciodata amplificata sau finalizata... Ce poti spune cand dupa Cindy tells me - genul de piesa dupa care se topesc fiintele feminine, intra Driving me backwards - o piesa gotica, a la Amon Duul II, cu Brian Eno la voce lamentandu-se psihiatric... Iar cand asculti Cindy tells me te intrebi cum de nu ti-a placut muzica pop asa de mult pana acum?

Albumul devine ciudat. Simti ca te cuplezi foarte bine atmosferei sale, dar iti plaseaza subtil semne de intrebare. Pe deasupra este impregnat si cu un parfum afrodisiac, insa nu te poti decide daca e vorba de aluzia unui sarut sau de o perversitate... Si tocmai acest joc da farmecul sau... Ma gandesc la Dead fins don't talk - piesa mea favorita, melancolica, dulceaga, cu o secventa de coruri excentrice si cu un final decupat parca dintr-o piesa Faust - muzica se textureaza, devine opaca, iar bruiajele anihileaza totul.

Blank Frank imi suna ca si cum Can l-ar avea la voce pe Captain Beefheart. Iar la chitara este Robert Fripp. O nebunie!!!... O doza de umor Eno + Fripp in Baby's on fire...."Baby's on fire.... better throw her in the water"... Si o piesa de titlu somnambula, la origine o improvizatie luata ca atare. Se pare ca Brian Eno a inregistrat intentionat anumite pasaje in maniere onomatopeice, iar pe altele a suprapus versuri diferite, tocmai pentru a le lasa libere interpretarilor. Azi inca se mai intalnesc fani maniaci care diseaca partea vocala de pe album, versurile nefiind nepublicate pana acum decat in forme incomplete si ambigue. Practic fiecare ascultator aude altceva - unii descopera ca in varianta mono dispar/apar versuri, se aud maraieli, altii aud orgasme feminine ascunse, iar piesa de titlu acopera o plaja de interpretari destul de larga. De la poem de amor pana la... "imn adus mictiunii" (warm jets)... Oricat de spontan si aleator, insa, Brian Eno nu-si tradeaza obiceiurile sale de explorator al sunetului, pe alocuri mai mult decat al muzicii (de unde si afinitatile /colaborarile sale cu muzicieni de avantgarda sau de kraut-rock, precum cei de la Cluster sau Can). Iar efectele, trucurile de mixaj, frecventele si dozajele subliminale fac parte din insasi conceptia acestui Here come the warm jets...