 |
The Black Album (1991)
19 Iulie 2004
de Ioan Cora |
De doua saptamani toata suflarea rockereasca astepta cu pistolul la tampla acest album. Era vara lui 91. Lenti Chiriac anuntase pe postul de radio Nova 22 ca va difuza in intregime noul album Metallica la emisiunea de metale grele si foarte grele. In cercurile de cunoscatori se faceau tot felul de supozitii. Ba ca va suna ca And justice, ba ca va fi o dezamagire, ba ca va fi o surpriza totala. Difuzarea acestui album pe respectivul post de radio se confunda deja cu un eveniment national. Sau cel putin asa era receptat de gastile de rockeri prin care ma mai invarteam si eu la vremea aceea.
Era o zi de marti. De la 7 seara incepea topul de fier si la 8 se producea evenimentul. De pe la si jumate nu mai gaseai picior de rocker pe strada. Si daca tinem cont de faptul ca rockul era un fenomen national in randul adolescentilor, imi explic astfel de ce nu mai era tipenie pe strada. Ca la meciuri…
Si a inceput… Trec peste faptul ca prezentatorul avea grija sa acopere cu vocea si explicatiile sale inceputurile pieselor si raman cu amintirea unui moment mai mult decat placut. Sa asculti la vremea respectiva un nou album Metallica era considerat pana atunci de domeniul sf-ului. Sa fii contemporan cu ce se intampla in rock-ul de dincolo constituia un eveniment ce nu-l voi mai regasi cu aceeasi prospetime niciodata. Am avut grija sa inregistrez acea emisiune radio (inca posed respectiva caseta). Intreaga auditie a trecut ca in vis. Sentimente contradictorii – doua balade? – apoi o senzatie de tristete. Chiar si acum – cand reascult Black Album – am sentimentul unui disc de adio din partea trupei. Sentimentul ca totul s-a terminat si ca nimic nu va mai fi la fel in heavy metal. Si cate dreptate aveam… Si ce frustrant a fost sa simt chestia asta. Pai cum sa se termine cand pentru mine – intr-un anumit fel – deabia incepuse.
Am iesit pe strada dupa 22:00, nerabdator ca si altii sa comentez albumul. Palcuri, palcuri de rockeri se adunau, discutau si se indreptau care incotro spre ce terase mai stiau prin zona.
- Baroane!!! Ai ascultat baaaa!!! Metallica sunt tatici…
- Ce baa!! Au luat-o pe urma lui Depeche… Cantece pentru adormit fraierii..(se referea probabil la cele doua balade)
Ma indreptam si eu spre terasa din Romana. Unu’, altu’ mai incerca sa spuna cate ceva.
- James!!! Ai ascultat ma!!
- Da… Cel mai mult m-a enervat tipu’ de la radio… Pai cum!? … Incepe prima piesa de pe album si el nu mai termina de vorbit!?
Fac o paranteza aici. Multa vreme dupa aceea am fost extrem de agasat de acelasi lucru. Posibil ca diferite motive de copyright sa-l fi impiedicat sa difuzeze de la cap la coada respectivele piese. Dar se gaseau si alte modalitati…
Cert e ca lumea (a se citi rockerii) era destul de buimaca atunci. Nimeni nu se putea hazarda sa dea vreun verdict. Problema tuturor era chestia cu baladele. Era vorba de o atitudine circumspecta. Era 1991… Si inca nu aparuse ideea de fan care inghite pana la capat orice produce artistul favorit. Era un semnal bun pentru acele timpuri. Adica publicul roman dadea dovada de o oarecare maturitate in receptare la nivel muzical. Nu acelasi lucru l-as spune despre altele.
Dupa aparitia acestui disc Metallica putea foarte bine sa-si incaseze banii cuveniti si sa inchida pravalia. Practic cu acest disc s-a cam spus totul in materie de heavy metal… si subgenuri. Banii cuveniti le asigura oricum traiul pentru restul timpului de trait. Cele doua balade buclucase si-au facut treaba. Au facut ca trupa sa-si largeasca segmentul de piata si automat sa creasca vanzarile. Dar n-as zice ca si-au vandut sufletul… Pana la urma si acum ascult cu placere Nothing else matters si The Unforgiven. Iar restul albumului era chiar rau rau pentru urechile neavizate (adica cele nefamililiarizate cu heavy-ul). My friend of misery sau Holier than thou sunt elocvente in acest sens.
Daca ar fi ceva de reprosat… Hmm… Unde e viteza? Albumul este extrem de lent pentru asteptarile unui ascultator metalic (la vremea respectiva). Pana la urma cand spuneai Metallica te gandeai la viteza de pe Fight fire with fire ce era doar indulcita de un Orion sa zicem. Aici momentele cele mai rapide par lente raportate la piesa mentionata mai sus. As zice ca The struggle within castiga la capitolul viteza. Dar incearca sa-ti potrivesti pasii pe ritmul piesei si nu vei obtine decat un ritm de mars. (doar e vorba de razboi ..nu?). Privind balanta din celalalt sens, albumul sta inca in picioare si azi. Sound-ul inca nu s-a prafuit de tot (la vremea respectiva productia a fost considerata revolutionara) iar piesele nu resusciteaza doar inimile batrane.
Mai adaug ca marirea segmentului de piata nu a insemnat si racolarea de noi prozeliti ai genului. Nu de putine ori am intalnit oamani ce si-au cumparat Black Album si ascultau doar doua piese, maxim trei. Probabil trei cu Enter Sandman (“multumita” mtv-ului).
Palcurile de rockeri din 91 s-au intors de mult acasa. Chiar daca in respectiva seara de marti au petrecut pana dimineata. Postul de radio Nova 22 a fost si el uitat. Baronul si James mai asculta si ei din cand in cand Metallica … daca nu sunt obositi de munca de la birou. Dar chiar daca reascult acea caseta inregistrata in fatidica zi de marti nu se mai pune problema de a retrai. Pentru ca nu ai cum sa retraiesti un lucru care de fapt a ucis.
|
