 |
Orgasmatron (1986)
01 Septembrie 2004
de Ioan Cora |
 |
Dupa trei ani de sterilitate, Lemmy si noua companie formata din Phil Campbell (ch.), Wurzel (ch.) si Peter Gill (tobe) au pus mascota Motorhead pe capul unui tren de viteza (se pare) si l-au numit Orgasmatron. Numele albumului si imaginea nu aduc neaparat ceva nou in mesajul trupei. Doar ca de data asta se joaca cu cartile pe fata. Adica Da! Mascota este intre-adevar un simbol falic. Iar muzica Motorhead aduce satisfactii orgasmice. Ce bine ar fi sa fie atat de simplu… Dar simpla forta bruta nu poate aduce pe nimeni nici macar in pragul orgasmului (nu vorbim aici de masochisti sau alte subgenuri). Si cu atat mai mult in cazul muzicii. Avem de-a face cu o supralicitare tipica industriei muzicale. Supralicitarea se vede materializata prin cooptarea a doi chitaristi si printr-o mixare (prea) bruta(la) a instrumentelor. S-a incercat un sunet si mai primitiv decat cel cu care ne obisnuise Motorhead pana atunci si s-a ajuns la o productie ce nu poate fi catalogata mai mult decat mediocra. In termeni reali e vorba de o dezvoltare cantitativa in detrimentul celei calitative. Dar ce e cu seriozitatea asta… !? Pana la urma incercam sa prezentam un album al gastii simpatice a simpaticului Lemmy; cu sugestivul nume Orgasmatron.
Orgasmatron este primul album ce poate fi denumit conceptual (in discografia trupei). Totul se invarte in jurul notiunii de viteza. De parca totul ar depinde in mare masura de acest lucru. Bineinteles ca de la dorinta... la a putea e o distanta oaresicare pe care Lemmy cu toata viteza lui n-a reusit s-o acopere.
Mean machine, Built for speed, Ridin’ with the driver sunt miezul discului si miezul problemei.
See me running all around the world
Trying to make some time
A million miles, a million girls
A million real good times
Versuri mai edificatoare nici ca puteam gasi. Visele lui Lemmy sunt cu adevarat orgasmice. Dar lucrurile le lamurisem deja. Niciodata nu trebuie luate in serios textele Motorhead. Poti arunca o privire pentru amuzament si voie buna.
Albumul are, insa, cateva momente de referinta. Iar momentul de maxim este oferit de piesa de titlu. Un bas care darama totul in cale, un tren in plina viteza care nu iarta nimic… Un imn Motorhead ce nu dezleaga nici o enigma, nu rezolva nici o problema. Headbanging de calitate in cele din urma. As sublinia o anumita “solemnitate” necaracteristica trupei ce poate fi remarcata cand comparam piesa Orgasmatron cu Claw sau Nothing up my sleeve (alte puncte forte de pe disc).
Finalul penultimei piese (Dr Rock) ma face sa cred ca Lemmy a avut un moment de sinceritate… Un moment ce poate fi cheia prin care poate fi deschisa (ascultata) muzica lor.
Pay me, pay me I ain't no doctor of philosophy
|
